Creștinismul Modern - Închinare și distracție

                                             

                                                         Divertismentul o erezie evanghelică

                                                                       de A.W Tozer

                                                                                   

 Inchinarea nu este distractie. “Oamenii vor sa vina la biserică şi vor să aibă parte de distracţie in timp ce sunt zidiţi. Distrează-mă şi zideşte-mă, dar fără să mă doară”.

    În zilele noastre vrem să facem spectacol din toate. Nu vrem ca Dumnezeu să lucreze ceva decât dacă poate face din lucrul respectiv o producţie teatrală. 

O biserică hrănită cu senzaţii nu este deloc o biserică nou-testamentală. Dorinţa după stimulente de suprafaţă este un semn sigur al naturii decăzute şi Hristos a murit ca să ne elibereze tocmai de acest lucru. O mulţime curioasă de oameni lumeşti botezaţi, care aşteaptă în fiecare duminică o doză de stimulent quasi-religios care să le ridice moralul, nu are nici o legătură cu o adevărată adunare de creştini. Iar faptul că membrii ei îşi declară solemn credinţa lor nepieritoare în Biblie, nu schimbă cu nimic lucrurile. ”Nu orişicine îmi zice ‘Doamne, Doamne’ va intra în Împărăţia cerului, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în cer”.
Schleiermacher a susţinut că sentimentul de dependenţă se află la rădăcina oricărei închinări religioase şi că, indiferent la ce înălţime ar ajunge viaţa spirituală a cuiva, ea trebuie să pornească întotdeauna de la sentimentul profund al unei mari nevoi pe care numai Dumnezeu o poate împlini. Dacă acest sentiment al nevoii şi al dependenţei se află la rădăcina religiei omeneşti, nu este greu de înţeles de ce aşa de mulţi oameni se închină cu multă ardoare marelui zeu numit DIVERTISMENT.
 Căci sunt milioane de oameni care nu pot trăi fără divertisment; pentru ei, viaţa lipsită de distracţie este pur şi simplu intolerabilă. Ei aşteaptă cu nerăbdare binecuvântata uşurare oferită de profesionişti ai divertismentului şi de alte forme de narcotice psihologice, aşa cum un toxicoman aşteaptă să-şi ia doza zilnică de heroină. Fără aşa ceva, ei nu găsesc curajul necesar de a se confrunta cu viaţa.
Aceasta este cauza unei prăbuşiri foarte serioase în cercurile evanghelice. Ideea cultivării şi a exerciţiului, atât de scumpă sfinţilor de odinioară, nu mai are astăzi loc în peisajul general al religiei noastre. E ceva prea greoi, prea obişnuit. Vrem acum fascinaţie şi acţiuni pline de dramatism alert. O generaţie de creştini crescuţi printre butoane şi maşini automate, nu are răbdare să folosească metode mai lente şi mai puţin directe de a-şi atinge scopurile.
Încercăm să aplicăm în relaţia noastră cu Dumnezeu metodele acestui secol al tehnicii.
 Ne citim capitolul, avem un timp devoţional scurt şi apoi alergăm la treburile noastre, sperând să compensăm adânca noastră ruină spirituală participând la o întâlnire evanghelică sau ascultând o povestire palpitantă spusă de vreun aventurier religios, întors curând din depărtări.
Rezultatele tragice ale unei astfel de atitudini se văd peste tot în jurul nostru. Afecţiuni superficiale, folosofii religioase găunoase, preponderenţa elementului de divertisment în reuniunile evanghelice, glorificarea oamenilor, încrederea în lucrurile religioase exterioare, părtăşii quasi-spirituale, metode comerciale şi confundarea unui caracter dinamic cu puterea Duhului Sfânt. Acestea şi altele asemănătoare sunt simptomele unei afecţiuni maligne, ale unei maladii sufleteşti profunde şi grave.

Pastorii şi bisericile din vremea noastră agitată sunt obsedaţi de ispita de a urmări creşterea cu orice preţ şi de a asigura, prin inflaţie, ceea ce nu pot obţine printr-o creştere legitimă. Mulţimea amestecată cere cantitate şi nu îl iartă pe slujitorul care insistă asupra valorilor sănătoase şi permanente. Mulţi dintre slujitorii lui Dumnezeu sunt supuşi unei presiuni nemiloase din partea membrilor prost învăţaţi ai turmei lor, care dispreţuiesc metodele lor încete şi pretind rezultate rapide şi o recunoaştere populară, indiferent de calitate. Aceşti copii cântă în pieţe şi nu ne pot trece cu vederea afrontul pe care li-l facem refuzând să dansăm când fluieră ei sau să plângem când ei, în funcţie de capriciul lor, cântă o melodie tristă. Ei sunt avizi după senzaţii tari şi, întrucât nu mai îndrăznesc să le caute în teatru, pretind să le fie aduse în biserică…
Să ne rugăm ca Dumnezeu să trimită pocăinţă peste lume. Să ne rugăm ca El să trimită înapoi judecata de sine. Astăzi religia a devenit atât de populară, încât este prezentată la teatre, este cântată la radio şi în dansuri populare. E pur şi simplu încă o formă de divertisment. 
Noi, creştinii fundamentalişti şi evanghelici, nu vrem să credem adevărul despre noi înşine şi despre ce fel de oameni suntem. De aceea, avem o religie populară dar foarte puţină putere, deoarece există foarte puţină judecată de sine, foarte puţină pocăinţă şi foarte puţină părere de rău.
Scriitorii de odinioară vorbeau despre noaptea întunecată a sufletului. O vreme de pustiire. Un timp când pretutindeni în jurul nostru este întuneric. Dar noi azi suntem prea carnali pentru a lăsa inimile noastre să ajungă în întuneric dintr-o dorinţă puternică după Dumnezeu. Suntem atât de porniţi să fim fericiţi, încât, dacă nu putem fi fericiţi prin Duhul Sfânt, vom căuta să fim pe căile noastre. ”Rock and Rollers” religioşi! Vom ajunge cumva să fim fericiţi, dacă vom căuta asta cu tot dinadinsul. Poţi avea o astfel de fericire dacă o vrei, dar dacă nu o vrei, ba chiar eşti nemulţumit cu ea şi doreşti acea bucurie care vine din mormântul nou al lui Iosif, deschis acum pentru totdeauna, dacă vrei doar bucuria care vine de la Duhul Sfânt – un izvor de apă care să ţâşnească necurmat înăuntrul tău .

”Lăsaţi crucea să-L omoare pe Isus; cât despre noi, vom continua să trăim, să fim fericiţi şi să ne simţim bine”.

  Avem creştini superficiali, aroganţi, plini de cunoştinţe, laici, încrezători în sine, cu puţină afinitate faţă de Hristos şi de crucea Lui. Avem nişte persoane numai zâmbet, care se mişcă cu foarte multă dezinvoltură şi arată ca nişte amfitrioni ai unui spectacol. Şi totuşi, ei fac asta pentru Isus? Ipocriţii! . Nu fac asta deloc pentru Isus, ci acţionează din carnea lor, folosind biserica drept teatru, pentru că nu au ajuns încă în punctul în care un teatru adevărat să îi angajeze.

Motivul pentru care creştinii evanghelici apelează la aşa multe artificii, spectacole, scenete,filme şi dispozitive amuzante, precum şi la oameni renumiţi ca să-i însufleţească este faptul că le lipseşte bucuria Domnului. Un om fericit nu are nevoie de prea multe lucruri. Nu avem bucurie şi de aceea încercăm să ne-o producem singuri.

  Nu mă duc la biserică pentru a vedea o mulţime de cabotini punând în scenă un spectacol lipsit de valoare. Şi totuşi, aici am ajuns noi, cei din cercurile evanghelice. Este mai mult spectacol în cercurile evanghelice decât oriunde în altă parte.

…Biserica nu este pur si simplu o institutie religioasă. Nu este un teatru unde actorii sunt plătiţi pentru a amuza publicul. Ea este o adunare a păcătoşilor răscumpăraţi – oameni chemaţi la Christos şi insărcinaţi să răspândească fiecare! Evanghelia până la marginile pământului.

Sursa: A.W.Tozer – fragmente selective din cartea “Inchinare si distractie”

 

                                                                       

 

..