Muzica ,,creștină” și homosexualitatea - Beni Boariu

 

De la ortodocși la baptiști - cu bune și cu rele

 

  Covertirea

 S-a întâmplat în vremea comunismului , prima dată am auzit de biserica baptistă după ce m-am mutat în alt cartier și părinții mei s-au împrietenit cu o familie de baptiști din vecini. Părinții mei s-au convertit la câteva luni de la acest eveniment, apoi treptat cu oarece rețineri specifice vârstei am început să frecventez și eu biserica . Concomitent am început să citesc  biblia, ce am constatat atunci a fost faptul că creștinismul din Scripturi este altceva decât văzusem in biserica ortodoxă . Biserica descrisă în Noul Testament era total diferită de ce cunoscusem în BOR .

 Biserica perfectă ? 

 Odată cu trecerea timpului însă am costatat că nici biserica baptistă la care aderasem nu urma ad-literam  Noul Testament ci adoptase un fel de compromis o evanghelie adaptată bisericii locale, în final o altă formă de tradiție.

 Pe măsură ce am acumulat experiență cunoscând și alte biseici și culte neoprotestante am costatat că fiecare biserică are propriul standard spiritual, unele sunt mai aproape de Scriptură altele mai firești și lumești. Acolo unde se predică mai intens Noul Testament biserica este mai vie și mai duhovnicească, în altele unde se predică mai intens doctrina cultului comunitatea este mai rece și  mai lumească.  

Bisericile neoprotestante ar reprezenta cu adevărat o apropiere de Dumnezeu dacă s-ar urma Noul Testament ad-literam dar din păcate doctrina luterană sufocă cultele pentru că nu se mai pune Scriptura pe primul loc ci doctrina .

Istoria creștinismului 

 Aprofundând istoria creștinismului mi-a clarificat și mai mult lucrurile. Ce a oferit greșit Martin Luther protestantismului a fost selectarea textelor din Biblie , el a promovat unele epistole și le-a criticat și marginalizat pe altele, ceea ce este inadmisibil.

 Noul Testament ar trebui să aibe prioritate în învățătura bisericii și luat în întregime nu unele texte promovate altele puse pe linie moartă. 

Faptele bune  

La baptiști te simți confortabil atâta timp cât îți merge bine, dacă te lovește un negaz s-ar putea să ai surpriza să constați că ai rămas singur . ''Ajutorul frățesc'' nu este punctul forte al baptiștilor ci mai degrabă fiecare pentru el, ceea ce nu este deloc în acord cu învățătura lui Hristos. Cei dispuși să fie sensibili la nevoile altora sunt mai degrabă cazuri izolate.  

 Neoprotestanții majoritatea din păcate nu pot face distincție între înțelesul Scripturii nealterat de doctrină și cel privit prin prisma doctrinei  . Doar două exemple Ev. după Matei cap 25 și Epistola lui Iacov au fost marginalizate sau reinterpretate încât înțelesul lor a fost  schimbat pentru a se potrivi cu doctrina protestantă. Pe majoritatea nu interesează acest aspect, ce spune pastorul de la anvon pentru ei ''este sfânt''  se comportă ca și cum nu ar cunoaște Scriptura.   

Asta nu înseamnă că la ortodocși este mai bine, și în BOR doctrina face ravagii ca peste tot, mutilând creștinismul original în fel și chip prin voia clerului, al părinților bisericești și al sinoadelor timp de milenii. Întoarcerea la Scriptură  este singura variantă de a rămâne în adevăr. 

 sursa foto : google 

 

 

 

. 

Răpirea Bisericii și necazul cel mare - Față în Față - Ioan Panican

 

Diferențele dintre Penticostali, Baptiști și CDE

 

Cum l-au imitat neoprotestanții pe Luther în privința marginalizării epistolei lui Iacov

• Martin Luher cel care a pus bazele reformei protestante a manifestat de la bun început o repulsie față de Epistola lui Iacov (fratele Domnului ) despre care a scris în prefața Noului Testament în biblia tradusă  de el că este ''epistola de paie'' și a plasato pe la sfârșitul bibliei sale.

    Această prejudecată a lui Luther care ne conduce la ideea că epistola lui Iacov ar trebui marginalizată a fost preluată de cultele neoprotestante fiind inclusă în doctrina cultului și în programa  institutelor teologice și prin pastori transmisă bisericilor.

  În condițiile în care în bisericile neoprotestante (baptiste, penticostale etc.) pastorii predică preponderent din Efeseni 2:8-9  ''Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu'' cu aluzia că  ''Faptele bune  sunt o haină murdară înaintea Domnului'', în timp ce din Epistola lui Iacov se predică de 2-3 ori pe an sau niciodată se transmite un mesaj clar de marginalizare al epistolei lui Iacov.

  Nu poți să deschizi subiectul faptelor că imediat dogmaticul te lovește în cap cu lozinca ''Nu suntem mântuiți prin fapte ci prin credință'' iar în această logică luteranistă  faptele nu-si mai au rostul. Din moment ce ți se spune la nesfârșit că ești indreptățit prin credință și sigur mântuit în acest mod, reacția firească a omului este de a elimina interesul pentru fapte din preocuparea lui, orice alte teorii nu au acoperire în realitate. 

  Doctrina este cea care întoarce creștinismul apostolic pe dos (cu josul în sus) în toate cultele inclusiv la baptiști, penticostali, creștini după Evanghelie, ortodocși,  luterani  etc...

  Astea nu sunt teorii sterile ci adevărul pur, np-ii privesc faptele cu dispreț , doar penticostalii mai au câteva acțiuni prin cele câteva organizații caritabile la nivel  de biserici locale în rest cam bate vântul.

  Termenul ''frate'' este păstrat doar de formă să păcălim lumea că suntem precum  creștinii din biserica primară, în realitate majoritatea văd în omul de lângă el un străin cu unele preocupări comune.  

Să trecem de la teorie la viața reală.

Am aflat recent cazul unui creștin în vârstă (pensionar) care a rămas fără locuință fiind singur și neavând pe nimeni .. Ce i sa propus de ''frații'' din comitet: 

  ''Sunt case abandonate prin sate, ai putea să locuiești acolo..este adevărat că poate nu au apă va trebui să cari apă cu găleata de la distanță , unele nu au nici electricitate.'' 

Dar cum poate un om în vârstă , bolnav să locuiască în astfel de condiții ? Nu poate,  dar atât pot să ofere ''frații'' un sfat frățesc ...

Dar ei speră să fie luați într-o zi la cer și să locuiască în palate de aur  !

Am început cu Sola Scriptura și am sfârșit cu Sola Luther . Sfânta Scriptură ar trebui să fie singura autoritate nu doctrine inventate de oameni! 

Dar ortodocșii cum sunt ?

Locuind într-un stat cu o populație majoritar ortooxă nu putem să nu aruncăm o privire și în curtea lor. În religia ortodoxă faptele ocupă un rol important în predicile preoților , ceea ce în principiu nu este rău pentru că Scriptura vorbește și despre fapte nu doar despre vorbe (vezi Iacov, Matei 25 etc.) . Problema este că românii ortodocși nu prea iau religia în serios și cum singuri recunosc, majoritatea sunt ''creștini'' nepracticanți. Dar printre ei sunt oameni nu foarte mulți care apreciază faptele pentru că așa au fost educați ceea ce nu este rău, dimpotrivă este în spiritul creștinismului apostolic.

..

ȘOC! Pastorul Cristian Ionescu RECUNOAȘTE existența extratereștrilor! Află adevărul necenzurat!

 

Vladimir Pustan despre Botezul cu FOC

 

În ce mod sunt reprezentate Vechiul și Noul Testament în doctrina bisericilor neoprotestante

 

Majoritatea cultelor neoprotestante au inclus în doctrina lor atât Vechiul cât și Noul Testament, creștinismul provenind din religia iudaică (mozaică) este firesc să includă și Vechiul Testament care ne prezintă istoria evreilor până la Hristos. 

Unele culte se folosesc de Vechiul Testament  pentru a-și manipula adepții.

 Astfel adventiștii se folosesc  de texte din VT pentru a-și argumenta doctrina care neagă existența sufletului nemuritor

 și cea a iadului..(Ezechiel 18:4, Eclesiastul 9:5 și Psalmul 146:4, care menționează că morții nu știu nimic).

Adepții ''închinării contemporane'' aduc și ei ca argument pentru introducerea în bisericile lor a tobelor și altor instrumente care generează ritmul de dans cartea psalmilor scrisă de David cu o mie de ani înainte de Hristos .

Iar Martin Luther la rândul său a introdus în dogma protestantă un verset din Isaia 64-6 .''Toţi am ajuns ca nişte necuraţi şi toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită.'' acest verset egalând faptele bune cu o haină mânjită.

Acest verset a fost preluat apoi și generalizat de multe culte  neoprotestante, negându-se sau minimalizînu-se  în acest fel pasaje importante din Noul Testament care vorbesc despre importanța faptelor în credința creștină. Unii dogmatici np fac adevărate disertații prin care încearcă să explice de ce faptele omului nu au nici o valoare in fața lui Dumnezeu, totul bazat pe versetul din Vechiul Testament. 

Cei care sar ca arși ori de câte ori aud de importanța faptelor aduc ca contrargument  versetul din  Efeseni 2:8-9 ''Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu.'' Sărmanii, nu înțeleg că harul, credința și faptele nu se exclud, reciproc . Dacă te-ai mântui prin faptele tale degeaba a murit Hristos pe cruce, pe de altă parte chiar Hristos și apostolul Pavel au vorbit despre importanța faptelor și atunci cum îți permiți să nesocotești acest aspect ?

O credință creștină autentică ține cont de o regulă fundamentală și anume nu se face un ghiveci din Noul și Vechiul Testament ci: Se pune Noul Testament pe primul loc iar textele din Vechiul Testament  sunt promovate în măsura în care sunt confirmate de Noul Testament. 

Chiar dacă Vechiul Testament  este inclus în biblie alături de Noul Testament  nu poți să faci un ghiveci din cele două pentru că se referă la două religii diferite creștinism și iudaism, au lucruri în comun  dar și lucruri care le despart. 

Noul Testament nu confirmă inexistența sufletului nemuritor și a iadului , nu confirmă că la biserică poți să faci spectacol cu toate instrumentele posibile și nu confirmă că faptele bune sunt o cârpă murdară înanitea Domnului,ci dimpotrivă rodul unei vieți schimbate de Hristos. Nu ai rodul înseamnă că nu ești creștin născut din nou deci nu ești copilul lui Dumnezeu.

Predicatorii care predică într-un an 60% din Vechiul Testament și numai 40% din Noul Testament îi putem consiera eretici cu diplomă ! 

.

.

Lucian Barna MINTE fără rușine (part III)

 

Ce ete Biserica ?

 

Sunt faptele bune o cârpă murdară înaintea Domnului ?

 

Există această mentalitate printre neoprotesanți că faptele bune sunt ,''o haină murdară înaintea Domnului''. Foarte probabil această alegație ați auzito în biserică într-un ghiveci de predică din care nu ați înțeles nimic. 

 Nu există nicăieri în Noul Testament o astfel de afirmație că faptele bune sunt haină murdară înaintea Domnului - această afirmație nu aparține învățăturii creștine. Este adevărat că unii pastori citează un verset din Vechiul Testament - Isaia 64-6 cu un conținut asemănător dar într-un alt context .

Pasajul vorbește despre starea omului în fața sfințeniei divine și despre recunoașterea propriei limite și imperfecțiuni, subliniind nevoia de îndurare. Dar asta nu înseamnă nici pe departe că Isus Hristos sau Dumnezeu Tatăl ar disprețui faptele bune ale omului, dimpotrivă Evanghelia după Matei capitolul 25 pune accent pe fapte în fața judecății finale.

 Martin Luther a fost, cel mai probabil, cel care a adus această mentalitate ( inovație) în creștinism cum că faptele sunt o haină murdară înanitea lui Dumnezeu. Faptele omului nu îl poate mântui pentru că mântuirea nu poate veni decât prin jerfa lui Hristos , credință și pocăință dar asta nu poate duce la concluzia că faptele sunt o haină murdară ceva josnic, neimportant,  asta nu este învățătură, creștină, este erezie ! 

                                             

 

 

 

Miscarea Anabaptista * Comunitatea tip Amish din Transilvania Medievala * Din secretele istoriei

 

Este adevărat că nu mai este nevoie de fapte în creștinism ? Filipeni 2: 12

 Teologia ortodoxă ne spune că pentru mântuire avem nevoie de credința în Hristos dar și de fapte care să confirme atașamentul nostru la valorile creștine. 

Teologia protestantă în schimb neagă vehement necesitatea faptelor în vederea mântuirii și în general minimalizează importanța faptelor  deși există suficiente versete în biblie care să confirme importanța faptelor în creștinism. 

Sunt două motive care stau la baza convingerilor teologilor neo/protestanți care susțin idea că nu avem nevoie de fapte în creștinism, primul motiv doctrina conepută de Luther - Sola Fides adică Numai Credința și al doilea motiv traducerea Cornilescu a bibliei care are o influență luterană clară.

 

Să luăm un exemplu concludent  Filipeni 2 :12

 În versiunea Cornilescu cea mai folosita de neoprotestanti scrie „Astfel dar, preaiubiților, după cum totdeauna ați fost ascultători, duceți până la capăt mântuirea voastră, cu frică și cutremur, nu numai când sunt eu de față, ci cu mult mai mult acum, în lipsa mea. ” 

In versiunea ortodoxa suna altfel : „Drept aceea, iubiţii mei, precum totdeauna m-aţi ascultat, nu numai când eram de faţă, ci cu atât mai mult acum când sunt departe, cu frică şi cu cutremur lucraţi mântuirea voastră;” 

Asemănător este și in biblia catolică . „De aceea, iubiţii mei, aşa cum aţi ascultat întotdeauna, nu numai în prezenţa mea, ci cu atât mai mult în absenţa mea, lucraţi la mântuirea voastră cu teamă şi cutremur!”

Chiar si versiunea protestantă în engleza sună asemănător : ” Therefore, my dear friends, as you have always obeyed–not only in my presence, but now much more in my absence–continue to work out your salvation with fear and trembling” (NIV, KJV etc.) .

Tradus in romana ( alt traducător decât google) :

De aceea, dragii mei prieteni, după cum v-ați ascultat întotdeauna – nu numai în prezența mea, ci și acum mult mai mult în absența mea – continuați să lucrați cu frică și cutremur mântuirea voastră.

 Dear friends, you always followed my instructions when I was with you. And now that I am away, it is even more important. Work hard to show the results of your salvation, obeying God with deep reverence and fear.(New living translation) 

 Traducerea în română :

 Dragi prieteni, ați urmat întotdeauna instrucțiunile mele când am fost cu voi. Și acum că sunt plecat, este și mai important. Muncește din greu pentru a arăta rezultatele mântuirii tale, ascultându-L pe Dumnezeu cu adâncă reverență și frică.

O traducere  evanghelică recenta a Noului Testament în limba română este identică cu cea ortodoxa și  catolică. „De aceea, preaiubiții mei, așa cum întotdeauna ați ascultat, nu doar în prezența mea, ci mult mai mult acum, în lipsa mea, lucrați pe deplin mântuirea voastră, cu frică și cutremur’.

Aceasta se pare că este  traducerea  corectă si nu este un detaliu nesemnificativ, acest verset spune că trebuie să faci ceva să acționezi în afara credinței teoretice. 

 Dar asta contravine clar doctrinei luterane care spune că numai credința singură  este suficientă pentru mântuire - această doctrină fiind îmbrâțișată cu entuziasm și de neoprotestanți pentru că este una convenabilă să te știi sigur mântuit , justificat numai prin credință, fără să miști un deget.

 

De altfel într-un video recent un teolog ortodox neagă că doctrina ortodoxă prevede mântuirea prin fapte ...Câte fapte ar trebui să faci să fi mântuit ? aici și preoții ortodocși au o ințelegere diferită a mântuirii și rolul faptelor. 

 https://www.youtube.com/watch?v=6EMAZLONNTs

  Teologia ortodoxă care își are bazele doctrinare în sinoadele din sec. III, IV  și părinți bisericești are suficiente  erori și adăugiri nescripturale, nu faptul că se pune accentul pe fapte este marea problemă a ortodoxiei, cum sunt tentați să creadă occidentalii.

 În creștinism din păcate fiecare are ''adevărul'' lui și nu este corect, adevărul este unul singur , trebuie să ne străduim să îl aflăm, studiind comparativ mai multe versiuni ale bibliei.

În 1990 pastorii de atunci ai biseicii baptiste ''Emanuel''Oradea, Paul Negruț și Iosiv Țon au declarat că intenționează împreună cu alți teologi să realizeze o nouă traducere a biblie versiunea Cornilscu folosind un limbaj arhaic este depășit pentru secolul XXI. Se pare că chiar s-au realizat câteva traduceri contemporane ale bibliei dar s-a preferat totuși păstrarea traducerii Cornilescu în biserici . De ce ? Pentru că este adaptată cel mai bine la teologia luterană  iar promovarea doctrinei este pusă pe primul loc. 

Pe credincioși indiferent de cult îi interesează în primul rând să se adapteze la doctrina cultului, puțini caută adevărul. 

 

 

.. 

 

 

 

 

 

Au apărut la Cluj o mișcare ''Reperii ''

,

 

Martin Luther versus Epistola lui Iacov - Anabaptiștii versus Luteranii

 

O analiză obiectivă referitor la reforma protestantă din perspectivă evanghelică cu detalii surprinzătoare din corespondența privată a lui Luther

Rezultatul acestui demers s-a văzut în modul cum a evoluat Reforma. Deşi punctul de plecare al acesteia a fost momentul în care lui Luther, care era preot, i s-a cerut de către Universitatea Catolică din Wittemberg să ţină un curs despre Epistola lui Pavel către Romani (în urma căruia Luther a ajuns la conlcuzia că mîntuirea este prin credinţă), reforma care a rezultat a accentuat atît de mult acest crez încît a neglijat “ascultarea credinţei” (Romani 1:5), adică faptele ca roadă a mîntuirii în viaţa creştinului.

 

 Catolicism versus protestantism luteran - aceiași Mărie cu altă pălărie  

Ceea ce a urmat a fost o reformă parţială, protestantismul fiind caracterizat de un mod de viaţă asemănător celui catolic, cu jumătăţi de măsură bazate pe jumătăţi de adevăruri.

Iată în continuare un fragment preluat de pe “ascultareacredintei.blogspot.com” care ilustrează acest proces…

Biserica Romei predica virtutea faptelor, dar nu o practica. Laicii erau îndemnaţi spre fapte bune şi trăire virtuoasă, dar Biserica punea la dispoziţia păcătosului şi mijloacele de a-şi cumpăra sau câştiga dreptul de a ajunge în rai.

Luther şi ceilalţi reformatori au înlocuit faptele pentru câştigarea mântuirii cu credinţa. 

 

Credinţa a fost centrul teologiei Protestante. Luther a mers atât de departe încât a refuzat să recunoască Epistola lui Iacov ca inspirată, considerând-o „epistolă de paie” deoarece insista asupra unei credinţe validate prin fapte. Dar combinaţia doctrinelor incapacităţii omului de a face ceva pentru a se mântui cu credinţa teoretică mântuitoare a dus la o concepţie nefericită şi la un eşec moral al Protestantismului.

 „Dacă cineva are credinţă, adulterul nu este păcat”, spunea Luther în faimoasa sa predică despre căsătorie (Jarrel, Baptist Church Perpetuity, p. 228).

Luther scria lui Philip Melachton de la Wartburg, într-o scrisoare datată 1 August 1521: „Hai, acceptă! Fii păcătos! Şi nu păcătui pe jumătate: păcătuieşte de-a dreptul, până la capăt! Păcate făcute pe jumătate? Nu; ci din cele adevărate, serioase, păcate enorme! (Lucien Lefabvre, Martin Luther). În 1530, îi scria lui Weller, „Sunt momente în care trebuie să bei un pahar în plus şi să te distrezi, pe scurt, să comiţi vreun păcat din ură şi dispreţ faţă de diavol, ca să nu-i laşi destul loc pentru prostiile minuscule din care să facă un caz de conştiinţă… Deci, dacă diavolul vine în faţa ta şi-ţi spune: ‚Să nu bei!’, răspunde-i imediat: ‚Ba chiar o să beau pentru că tu nu-mi dai voie, şi-o să beau zdravăn!’ Trebuie întotdeauna să faci ceea ce Satana îţi interzice!” Şi adaugă: „Ce alt motiv crezi că am să beau din ce în ce mai mult din vinul meu curat, să spun tot mai multe vorbe fără nici o reţinere şi să iau parte din ce în ce mai des la mese bogate? Ca să-mi bat joc de diavol şi să-l supăr, aşa cum el îşi bătea joc de mine şi mă supăra odinioară!” Şi apoi, „Oh, dac-aş putea în sfârşit să imaginez un păcat enorm ca să-l decepţionez pe diavol şi să înţeleagă odată că nu recunosc nici un păcat şi conştiinţa mea nu-mi reproşează nici unul!” .

Mesajul lui Luther este şocant, dar chiar dacă ar fi să luăm în considerare argumentul că Luther exagera doar, cum făcea adesea, o analiză a efectului predicilor sale printre populaţia protestantă va arăta că aceste lucruri nu se rezumau doar la teorie, dar erau luate în serios şi practicate. 
Doctrinele voinţei sclave, supuse naturii păcătoase, a predestinării şi a salvării prin credinţă teoretică a dus în Protestantism la scuzarea păcatului. 
Această combinaţie periculoasă a provocat asaltul Anabaptist asupra eticii Protestante.

Opiniile diferite ale celor trei tabere, Catolice, Protestante şi Anabaptiste, cu privire la autoritatea Scripturii a dus la percepţii diferite asupra felului credinţei şi a rolului ei în mântuire. Percepţiile diferite ale credinţei au dus la moduri diferite de trăire a vieţii.

Luterani versus anabaptiști 

În nici un alt domeniu nu au ieşit Anabaptiştii (“re-botezaţii”, numiţi aşa pentru că se botezau din nou la o vîrstă adultă, n.n.) mai mult în evidenţă decât în acest aspect practic. Philip de Hesse, pe ale cărui domenii Anabaptiştii s-au bucurat de mai multă toleranţă decât în celelalte landuri germane, spunea: „Eu văd cu adevărat mai multă îmbunătăţire morală printre ei decât printre cei care sunt luterani” . Aşa de mare era diferenţa dintre Anabaptişti şi ceilalţi încât oricine încerca să ducă o viaţă curată era suspectat de a fi Anabaptist. Harold Bender, în faimosul său eseu „Viziunea Anabaptistă”, a citat o mărturie pozitivă din partea unuia dintre marii adversari ai Anabaptiştilor, Franz Agricola: „Printre sectele eretice existente, nu este nici una care în aparenţă duce o viaţă mai pioasă decât Anabaptiştii. Cât priveşte viaţa lor publică, exterioară, ei sunt ireproşabili. Între ei nu se găseşte nici o minciună, înşelăciune, înjurătură, ceartă, limbaj respingător, mâncare şi băutură intemperată, afişare a bunurilor personale, ci umilinţă, răbdare, dreptate, îngrijire, cinste, cumpătare, sinceritate într-o aşa măsură că s-ar putea presupune că ei aveau Duhul lui Dumnezeu” .

Chiar şi Reformatorii admiteau aceasta. Capito mărturiseşte că radicalii (anabaptişitii n.n.) „se păzeau de viciile ofensatoare atât de comune printre ai noştri” . Predicatorii Reformaţi din Berna observau: „Anabaptiştii au asemănarea unei pietăţi exterioare într-un grad mult mai ridicat decât noi sau celelalte biserici care, în uniune cu noi, îl mărturisesc pe Cristos; şi ei evită păcatele ofensatoare care sunt foarte comune printre noi” .

Caspar Schwenckfeld, discipol al lui Luther, care mai târziu a devenit Spiritualist, afirma: „Sunt calomniat, atât de predicatori cât şi de alţii, că sunt Anabaptist, la fel cum tuturor celor care trăiesc o viaţă creştină adevărată, pioasă, li se dă aproape peste tot acest nume” . „Bullinger însuşi se plângea că‚ există unii care în realitate nu sunt Anabaptişti, dar şi-au pronunţat aversiunea faţă de senzualitatea şi frivolitatea lumii, prin urmare condamnând păcatul şi viciul, fiind în consecinţă numiţi sau numiţi greşit Anabaptişti de persoane capricioase.’ Vasta colecţie de materiale originale Anabaptiste, numită comun Taufer-Akten, care se află în curs de publicare, conţine un număr de ilustraţii specifice ale acestui fapt. În 1562 un anume Caspar Zacher din Wailblingen în Wittemberg a fost acuzat că ar fi fost Anabaptist, dar registrele curţii relatează că din moment ce acesta era un om invidios care nu se putea înţelege cu alţii, şi care începea deseori certuri, făcându-se de asemenea vinovat de faptul că înjura şi blestema şi avea asupra lui o armă, el nu a fost considerat a fi Anabaptist. Pe de altă parte, în 1570, un anume Hans Jager din Vohringen în Wurttemberg a fost adus înaintea curţii sub suspiciunea de a fi Anabaptist în primul rând fiindcă nu înjura şi trăia o viaţă ireproşabilă” .

Anabaptiştii erau dedicaţi teologiei „uceniciei”. Pentru ei, creştinul era mântuit din păcatele sale, nu în ele (sublinierea noastră). Creştinul putea să cadă în păcat, dar nu putea trăi în el. Cine trăia în păcat nu era considerat a fi mântuit, indiferent cât de drept era în doctrină. Călăuzirea Duhului nu se rezuma doar la călăuzirea în adevărata doctrină, ci în aplicarea acesteia în viaţa de zi cu zi. Bender susţine că „Marele cuvânt al Anabaptiştilor nu a fost ‚credinţa’, ca pentru reformatori, ci ‚urmarea’ (nachfolge Christi)” .

Pentru anabaptiști , iubirea aproapelui era dovada naşterii din nou.

 

 Thomas Manz spunea din închisoare în una din ultimele sale scrieri: „De aceea, urmându-l pe Cristos pe adevărata cale pe care El Însuşi ne-a arătat-o, adevăraţii Săi slujitori nu trebuie să urască pe nimeni. Avem înaintea noastră această lumină a vieţii şi ne bucurăm să mergem pe acea cale. Dar oricine este plin de ură şi invidie, oricine trădează, acuză, bate şi se ceartă în mod mizerabil, nu poate fi Creştin” .

Acest fel de viaţă le-a atras simpatia şi aderenţa multora. Wenger îl citează pe Sebastian Franck care scria în 1530: „S-a ridicat din litera Scripturii, independentă de bisericile de stat, o nouă sectă care a fost numită Anabaptişti… Prin impresia bună a acestei secte şi chemarea lor la litera Scripturii la care ei aderau strict, şi-au atras în sânul lor multe mii de inimi temătoare de Dumnezeu care aveau zel pentru Dumnezeu” . Harold Bender îl citează pe Franck: „Anabaptiştii … au câştigat în scurt timp o mare mulţime de discipoli… atrăgând multe suflete sincere care aveau râvnă pentru Dumnezeu, căci ei nu învăţau altceva decât iubirea, credinţa, şi crucea. Se arătau a fi umili, răbdători sub multă suferinţă; ei frâng pâinea între ei ca dovadă a unităţii şi iubirii. Se ajută cu credincioşie unii pe alţii şi îşi spun unii altora fraţi… Au murit ca martiri, cu răbdare şi umilinţă îndurând orice persecuţie” .

Au fost acuzaţi că se cred sfinţi, fără păcat. Însă ei întotdeauna au respins perfecţionismul. Menno spunea: „Să nu credeţi că ne lăudăm că suntem perfecţi şi fără păcat. Deloc. Cât despre mine, eu mărturisesc că deseori rugăciunile mele sunt amestecate cu păcat şi neprihănirea mea cu prihana” . Hubmaier răspunde aceleiaşi acuzaţii: „Dar acuzaţia că ne lăudăm că nu mai putem păcătui după botez şi alte asemenea lucruri, este o nedreptate monstruoasă. Fiindcă noi ştim că atât înainte cât şi după botez, suntem nişte bieţi păcătoşi mizerabili, şi dacă spunem că nu păcătuim, suntem mincinoşi şi adevărul nu este în noi” .

Urmarea lui Cristos, imitarea Lui, le aducea ură, dispreţ, suferinţe, persecuţie şi de multe ori sfârşitul tragic în mâinile călăilor. Experimentarea „Cristosului amar”, după cum numeau toate aceste suferinţe, era pentru ei o dovadă incontestabilă a adevăratei ucenicii. Persecuţia şi martirajul le întăreau convingerea că ei reprezintă adevărata turmă a lui Cristos, care a profeţit că urmaşii Lui vor fi persecutaţi. Într-adevăr, mulţi au murit cu o rugăciune, o cântare sau un îndemn pentru spectatori pe buze, demni şi neclintiţi în hotărârea de a-L urma pe Domnul lor până la capăt.

Cele trei mari tabere promovau un „creştinism” diferit nu doar în aparenţă, ci în esenţă. Catolicismul vede în primirea harului prin intermediul unei instituţii sacramentale-sacerdote esenţa creştinismului. Protestantismul are ca esenţă experimentarea harului lui Dumnezeu în adâncul fiinţei prin credinţă. Pentru Anabaptism, esenţa creştinismului este transformarea vieţii prin credinţă, în imitarea lui Cristos. Aceste trei concepte nu se puteau amesteca.

 http://bisericamanastur.ro/2011/01/09/iacov-epistola-de-paie/

 

 

.