Este adevărat că nu mai este nevoie de fapte în creștinism ? Ce spune Scriptura în realitate

 Telogia ortodoxă ne spune că pentru mântuire avem nevoie de credința în Hristos dar și de fapte care să confirme atașamentul nostru la valorile creștine. 

Teologia protestantă în schimb neagă vehement necesitatea faptelor în vederea mântuirii și în general minimalizează importanța faptelor  deși există suficiente versete în biblie care să confirme importanța faptelor în creștinism. 

Sunt două motive care stau la baza convingerilor teologilor neo/protestanți care susțin idea că nu avem nevoie de fapte în creștinism, primul motiv doctrina conepută de Luther - Sola Fides adică Numai Credința și al doilea motiv traducerea Cornilescu a bibliei care are o influență luterană clară.

 

Să luăm un exemplu concludent  Filipeni 2 :12

 În versiunea Cornilescu cea mai folosita de neoprotestanti scrie „Astfel dar, preaiubiților, după cum totdeauna ați fost ascultători, duceți până la capăt mântuirea voastră, cu frică și cutremur, nu numai când sunt eu de față, ci cu mult mai mult acum, în lipsa mea. ” 

In versiunea ortodoxa suna altfel : „Drept aceea, iubiţii mei, precum totdeauna m-aţi ascultat, nu numai când eram de faţă, ci cu atât mai mult acum când sunt departe, cu frică şi cu cutremur lucraţi mântuirea voastră;” 

Asemanator este si in biblia catolica . „De aceea, iubiţii mei, aşa cum aţi ascultat întotdeauna, nu numai în prezenţa mea, ci cu atât mai mult în absenţa mea, lucraţi la mântuirea voastră cu teamă şi cutremur!”

Chiar si versiunea protestantă în engleza sună asemănător : ” Therefore, my dear friends, as you have always obeyed–not only in my presence, but now much more in my absence–continue to work out your salvation with fear and trembling” (NIV, KJV etc.) .

Tradus in romana ( alt traducător decât google) :

De aceea, dragii mei prieteni, după cum v-ați ascultat întotdeauna – nu numai în prezența mea, ci și acum mult mai mult în absența mea – continuați să lucrați cu frică și cutremur mântuirea voastră.

 Dear friends, you always followed my instructions when I was with you. And now that I am away, it is even more important. Work hard to show the results of your salvation, obeying God with deep reverence and fear.(New living translation) 

 Traducerea în română :

 Dragi prieteni, ați urmat întotdeauna instrucțiunile mele când am fost cu voi. Și acum că sunt plecat, este și mai important. Muncește din greu pentru a arăta rezultatele mântuirii tale, ascultându-L pe Dumnezeu cu adâncă reverență și frică.

O traducere  evanghelică recenta a Noului Testament în limba română este identică cu cea ortodoxa și  catolică. „De aceea, preaiubiții mei, așa cum întotdeauna ați ascultat, nu doar în prezența mea, ci mult mai mult acum, în lipsa mea, lucrați pe deplin mântuirea voastră, cu frică și cutremur’.

Aceasta se pare că este  traducerea  corectă si nu este un detaliu nesemnificativ, acest verset spune că trebuie să faci ceva să acționezi în afara credinței teoretice. 

 Dar asta contravine clar doctrinei luterane care spune că numai credința singură  este suficientă pentru mântuire - această doctrină fiind îmbrâțișată cu entuziasm și de neoprotestanți pentru că este una convenabilă să te știi sigur mântuit , justificat numai prin credință, fără să miști un deget.

 

De altfel într-un video recent un teolog ortodox neagă că doctrina ortodoxă prevede mântuirea prin fapte ...Câte fapte ar trebui să faci să fi mântuit ? aici și preoții ortodocși au o ințelegere diferită a mântuirii și rolul faptelor. 

 https://www.youtube.com/watch?v=6EMAZLONNTs

Deși teologii protestanți occidentali ne spun că eroarea principală în religia ortodoxă ar fi că teologii lor cred că avem nevoie și de fapte pentru mânuire, realitatea este alta. Luteranismul pe de altă parte nu este infailibil nici pe departe iar teologia ortodoxă care își are bazele doctrinare în sinoadele din sec. III, IV  și părinți bisericești are suficiente alte erori și adăugiri nescripturale, nu este nevoie să ne legăm de neceseitatea sau nu faptelor în creștinism .

 

 

.. 

 

 

 

 

 

Au apărut la Cluj o mișcare ''Reperii ''

,

 

Martin Luther versus Epistola lui Iacov - Anabaptiștii versus Luteranii

 

O analiză obiectivă referitor la reforma protestantă din perspectivă evanghelică cu detalii surprinzătoare din corespondența privată a lui Luther

Rezultatul acestui demers s-a văzut în modul cum a evoluat Reforma. Deşi punctul de plecare al acesteia a fost momentul în care lui Luther, care era preot, i s-a cerut de către Universitatea Catolică din Wittemberg să ţină un curs despre Epistola lui Pavel către Romani (în urma căruia Luther a ajuns la conlcuzia că mîntuirea este prin credinţă), reforma care a rezultat a accentuat atît de mult acest crez încît a neglijat “ascultarea credinţei” (Romani 1:5), adică faptele ca roadă a mîntuirii în viaţa creştinului.

 

 Catolicism versus protestantism luteran - aceiași Mărie cu altă pălărie  

Ceea ce a urmat a fost o reformă parţială, protestantismul fiind caracterizat de un mod de viaţă asemănător celui catolic, cu jumătăţi de măsură bazate pe jumătăţi de adevăruri.

Iată în continuare un fragment preluat de pe “ascultareacredintei.blogspot.com” care ilustrează acest proces…

Biserica Romei predica virtutea faptelor, dar nu o practica. Laicii erau îndemnaţi spre fapte bune şi trăire virtuoasă, dar Biserica punea la dispoziţia păcătosului şi mijloacele de a-şi cumpăra sau câştiga dreptul de a ajunge în rai.

Luther şi ceilalţi reformatori au înlocuit faptele pentru câştigarea mântuirii cu credinţa. 

 

Credinţa a fost centrul teologiei Protestante. Luther a mers atât de departe încât a refuzat să recunoască Epistola lui Iacov ca inspirată, considerând-o „epistolă de paie” deoarece insista asupra unei credinţe validate prin fapte. Dar combinaţia doctrinelor incapacităţii omului de a face ceva pentru a se mântui cu credinţa teoretică mântuitoare a dus la o concepţie nefericită şi la un eşec moral al Protestantismului.

 „Dacă cineva are credinţă, adulterul nu este păcat”, spunea Luther în faimoasa sa predică despre căsătorie (Jarrel, Baptist Church Perpetuity, p. 228).

Luther scria lui Philip Melachton de la Wartburg, într-o scrisoare datată 1 August 1521: „Hai, acceptă! Fii păcătos! Şi nu păcătui pe jumătate: păcătuieşte de-a dreptul, până la capăt! Păcate făcute pe jumătate? Nu; ci din cele adevărate, serioase, păcate enorme! (Lucien Lefabvre, Martin Luther). În 1530, îi scria lui Weller, „Sunt momente în care trebuie să bei un pahar în plus şi să te distrezi, pe scurt, să comiţi vreun păcat din ură şi dispreţ faţă de diavol, ca să nu-i laşi destul loc pentru prostiile minuscule din care să facă un caz de conştiinţă… Deci, dacă diavolul vine în faţa ta şi-ţi spune: ‚Să nu bei!’, răspunde-i imediat: ‚Ba chiar o să beau pentru că tu nu-mi dai voie, şi-o să beau zdravăn!’ Trebuie întotdeauna să faci ceea ce Satana îţi interzice!” Şi adaugă: „Ce alt motiv crezi că am să beau din ce în ce mai mult din vinul meu curat, să spun tot mai multe vorbe fără nici o reţinere şi să iau parte din ce în ce mai des la mese bogate? Ca să-mi bat joc de diavol şi să-l supăr, aşa cum el îşi bătea joc de mine şi mă supăra odinioară!” Şi apoi, „Oh, dac-aş putea în sfârşit să imaginez un păcat enorm ca să-l decepţionez pe diavol şi să înţeleagă odată că nu recunosc nici un păcat şi conştiinţa mea nu-mi reproşează nici unul!” .

Mesajul lui Luther este şocant, dar chiar dacă ar fi să luăm în considerare argumentul că Luther exagera doar, cum făcea adesea, o analiză a efectului predicilor sale printre populaţia protestantă va arăta că aceste lucruri nu se rezumau doar la teorie, dar erau luate în serios şi practicate. 
Doctrinele voinţei sclave, supuse naturii păcătoase, a predestinării şi a salvării prin credinţă teoretică a dus în Protestantism la scuzarea păcatului. 
Această combinaţie periculoasă a provocat asaltul Anabaptist asupra eticii Protestante.

Opiniile diferite ale celor trei tabere, Catolice, Protestante şi Anabaptiste, cu privire la autoritatea Scripturii a dus la percepţii diferite asupra felului credinţei şi a rolului ei în mântuire. Percepţiile diferite ale credinţei au dus la moduri diferite de trăire a vieţii.

Luterani versus anabaptiști 

În nici un alt domeniu nu au ieşit Anabaptiştii (“re-botezaţii”, numiţi aşa pentru că se botezau din nou la o vîrstă adultă, n.n.) mai mult în evidenţă decât în acest aspect practic. Philip de Hesse, pe ale cărui domenii Anabaptiştii s-au bucurat de mai multă toleranţă decât în celelalte landuri germane, spunea: „Eu văd cu adevărat mai multă îmbunătăţire morală printre ei decât printre cei care sunt luterani” . Aşa de mare era diferenţa dintre Anabaptişti şi ceilalţi încât oricine încerca să ducă o viaţă curată era suspectat de a fi Anabaptist. Harold Bender, în faimosul său eseu „Viziunea Anabaptistă”, a citat o mărturie pozitivă din partea unuia dintre marii adversari ai Anabaptiştilor, Franz Agricola: „Printre sectele eretice existente, nu este nici una care în aparenţă duce o viaţă mai pioasă decât Anabaptiştii. Cât priveşte viaţa lor publică, exterioară, ei sunt ireproşabili. Între ei nu se găseşte nici o minciună, înşelăciune, înjurătură, ceartă, limbaj respingător, mâncare şi băutură intemperată, afişare a bunurilor personale, ci umilinţă, răbdare, dreptate, îngrijire, cinste, cumpătare, sinceritate într-o aşa măsură că s-ar putea presupune că ei aveau Duhul lui Dumnezeu” .

Chiar şi Reformatorii admiteau aceasta. Capito mărturiseşte că radicalii (anabaptişitii n.n.) „se păzeau de viciile ofensatoare atât de comune printre ai noştri” . Predicatorii Reformaţi din Berna observau: „Anabaptiştii au asemănarea unei pietăţi exterioare într-un grad mult mai ridicat decât noi sau celelalte biserici care, în uniune cu noi, îl mărturisesc pe Cristos; şi ei evită păcatele ofensatoare care sunt foarte comune printre noi” .

Caspar Schwenckfeld, discipol al lui Luther, care mai târziu a devenit Spiritualist, afirma: „Sunt calomniat, atât de predicatori cât şi de alţii, că sunt Anabaptist, la fel cum tuturor celor care trăiesc o viaţă creştină adevărată, pioasă, li se dă aproape peste tot acest nume” . „Bullinger însuşi se plângea că‚ există unii care în realitate nu sunt Anabaptişti, dar şi-au pronunţat aversiunea faţă de senzualitatea şi frivolitatea lumii, prin urmare condamnând păcatul şi viciul, fiind în consecinţă numiţi sau numiţi greşit Anabaptişti de persoane capricioase.’ Vasta colecţie de materiale originale Anabaptiste, numită comun Taufer-Akten, care se află în curs de publicare, conţine un număr de ilustraţii specifice ale acestui fapt. În 1562 un anume Caspar Zacher din Wailblingen în Wittemberg a fost acuzat că ar fi fost Anabaptist, dar registrele curţii relatează că din moment ce acesta era un om invidios care nu se putea înţelege cu alţii, şi care începea deseori certuri, făcându-se de asemenea vinovat de faptul că înjura şi blestema şi avea asupra lui o armă, el nu a fost considerat a fi Anabaptist. Pe de altă parte, în 1570, un anume Hans Jager din Vohringen în Wurttemberg a fost adus înaintea curţii sub suspiciunea de a fi Anabaptist în primul rând fiindcă nu înjura şi trăia o viaţă ireproşabilă” .

Anabaptiştii erau dedicaţi teologiei „uceniciei”. Pentru ei, creştinul era mântuit din păcatele sale, nu în ele (sublinierea noastră). Creştinul putea să cadă în păcat, dar nu putea trăi în el. Cine trăia în păcat nu era considerat a fi mântuit, indiferent cât de drept era în doctrină. Călăuzirea Duhului nu se rezuma doar la călăuzirea în adevărata doctrină, ci în aplicarea acesteia în viaţa de zi cu zi. Bender susţine că „Marele cuvânt al Anabaptiştilor nu a fost ‚credinţa’, ca pentru reformatori, ci ‚urmarea’ (nachfolge Christi)” .

Pentru anabaptiști , iubirea aproapelui era dovada naşterii din nou.

 

 Thomas Manz spunea din închisoare în una din ultimele sale scrieri: „De aceea, urmându-l pe Cristos pe adevărata cale pe care El Însuşi ne-a arătat-o, adevăraţii Săi slujitori nu trebuie să urască pe nimeni. Avem înaintea noastră această lumină a vieţii şi ne bucurăm să mergem pe acea cale. Dar oricine este plin de ură şi invidie, oricine trădează, acuză, bate şi se ceartă în mod mizerabil, nu poate fi Creştin” .

Acest fel de viaţă le-a atras simpatia şi aderenţa multora. Wenger îl citează pe Sebastian Franck care scria în 1530: „S-a ridicat din litera Scripturii, independentă de bisericile de stat, o nouă sectă care a fost numită Anabaptişti… Prin impresia bună a acestei secte şi chemarea lor la litera Scripturii la care ei aderau strict, şi-au atras în sânul lor multe mii de inimi temătoare de Dumnezeu care aveau zel pentru Dumnezeu” . Harold Bender îl citează pe Franck: „Anabaptiştii … au câştigat în scurt timp o mare mulţime de discipoli… atrăgând multe suflete sincere care aveau râvnă pentru Dumnezeu, căci ei nu învăţau altceva decât iubirea, credinţa, şi crucea. Se arătau a fi umili, răbdători sub multă suferinţă; ei frâng pâinea între ei ca dovadă a unităţii şi iubirii. Se ajută cu credincioşie unii pe alţii şi îşi spun unii altora fraţi… Au murit ca martiri, cu răbdare şi umilinţă îndurând orice persecuţie” .

Au fost acuzaţi că se cred sfinţi, fără păcat. Însă ei întotdeauna au respins perfecţionismul. Menno spunea: „Să nu credeţi că ne lăudăm că suntem perfecţi şi fără păcat. Deloc. Cât despre mine, eu mărturisesc că deseori rugăciunile mele sunt amestecate cu păcat şi neprihănirea mea cu prihana” . Hubmaier răspunde aceleiaşi acuzaţii: „Dar acuzaţia că ne lăudăm că nu mai putem păcătui după botez şi alte asemenea lucruri, este o nedreptate monstruoasă. Fiindcă noi ştim că atât înainte cât şi după botez, suntem nişte bieţi păcătoşi mizerabili, şi dacă spunem că nu păcătuim, suntem mincinoşi şi adevărul nu este în noi” .

Urmarea lui Cristos, imitarea Lui, le aducea ură, dispreţ, suferinţe, persecuţie şi de multe ori sfârşitul tragic în mâinile călăilor. Experimentarea „Cristosului amar”, după cum numeau toate aceste suferinţe, era pentru ei o dovadă incontestabilă a adevăratei ucenicii. Persecuţia şi martirajul le întăreau convingerea că ei reprezintă adevărata turmă a lui Cristos, care a profeţit că urmaşii Lui vor fi persecutaţi. Într-adevăr, mulţi au murit cu o rugăciune, o cântare sau un îndemn pentru spectatori pe buze, demni şi neclintiţi în hotărârea de a-L urma pe Domnul lor până la capăt.

Cele trei mari tabere promovau un „creştinism” diferit nu doar în aparenţă, ci în esenţă. Catolicismul vede în primirea harului prin intermediul unei instituţii sacramentale-sacerdote esenţa creştinismului. Protestantismul are ca esenţă experimentarea harului lui Dumnezeu în adâncul fiinţei prin credinţă. Pentru Anabaptism, esenţa creştinismului este transformarea vieţii prin credinţă, în imitarea lui Cristos. Aceste trei concepte nu se puteau amesteca.

 http://bisericamanastur.ro/2011/01/09/iacov-epistola-de-paie/

 

 

. 

Creștini frământați de patimi și pofte

 

DESPRE FARMECE, DESCÂNTECE ȘI DEOCHI

 

Israelul produce divizare între creștini

 

TRADIȚIA SAU ÎNVĂȚĂTURILE BIBLICE?

 

Nebunie și extaz - Eurovision 2026 - La ordinea zilei

 

De ce creștinimul primar nu a fost nici ortoox nici catolic

 Biserica Ortodoxă își îndoctrinează enoriașii cu o informație falsă și anume că biserica lor a fost întemeiată de Isus Hristos și apostoli  în primul secol și nimic nu s-a schimbat de atunci. Studiind Scriptura constatăm însă că biserica din primul secol arăta cu totul diferit de cea ortodoxă și în realitate Biserica Ortodoxă a apărut în urma sinoadelor ecumenice din secolul IV doctrina BO având la bază învățăturile părinților bisericești din această perioadă.
 Nu întâmplător împăratul Constantin este considerat mare sfânt în religia ortodoxă el fiind de fapt creatorul ''de facto'' al bisericii catolice universale (sau catolico-ortodoxe)  care s-a scindat în două în anul 1054 ,  Biserica Răsăriteană luându-și numele de Biserica Ortodoxă. 

Biserica Creștină a trecut printr-un proces evolutiv de la forma originală autentică a bisericii primare , începând cu secolul II odată  cu apariția primilor părinți bisericești au început reinterprerările date de aceștia. Astfel presbiterii din slujitori ai Cuvântului  Scripturii au devenit clerici , a crescut în importanță episcopul devenit și acesta un cleric cu puteri sporite s-a extins botezul copiilor mici .

 Instituirea botezului copiilor mici și legile date de împărați favorabile bisericii de stat a făcut ca ortodoxia să devină religie majoritară în Europa de est și catolicismul în vest.

                                            Sobor de preoți toți salarați ai statului român 
 

Odată cu Concilile Ecumenice convocate de împăratul Constantin în secolul IV divergențele doctrinare au fost eliminate, bisericile locale independente sau unit formând o singură biserică numită Biserica Catolică sau universală. Aceasta a devenit biserica oficială a imperiului Roman sub împăratul Theodosius în anul 380, toate celelate culte fiind interzise . În acest mod biserica ca instituție s-a unit cu statul clerul dobândind puteri nelimitate. Biserica din Răsărit luându-și numele de Biseica Ortodoxă , cea din apus catolică. Ambele însă au rămas la masa puterii în așa fel încât  au avut autoritatea să își rescrie istoria și fiecare din ele să se declare adevărata și unica biserică creștină înființată de Hristos și apostoli, pe ceilalți etichetându-i ca eretici , secte etc. A urmat prigoana celor numiți ''eretici'' și crime în masă. 

Cei care au trăit în comunism înțeleg bine fenomenul , în vremea comunismul se învăța la școală că la 23 august 1944 a avut loc o insurecție populară condusă de comuniști și așa România a invins fascismul și și-a dobândit libertatea.  Adevărul era cu totul altul Regele Mihai a dat ordin gărzilor palatului ca mareșalul Antonescu să fie arestat și a schimbat guvernul numind un prim ministru și miniștrii noi din partea partidelor istorice și doar câțiva mai puțin importanți din partea PCR diferanța între adevăr și minciună este uriașă.

 La fel ca comuniștii a făcuto și Biserica Ortodoxă fiiind secole la masa puterii a rescris istoria pretinzând că ei ar fi apărut în primul secol,  în realitate doctrina BO își are originea în învătătura și hotârârile sinoadelor ecumenice din secolul IV, este un adevăr ce nu poate fi contestat. 

 

.. 

Trump și statuia de aur - La ordinea zilei

 

DE LA PĂSTORIRE APOSTOLICĂ LA IERARHIE INSTITUȚIONALIZATĂ

Biserica Ortodoxă își îndoctrinează enoriașii cu o informație falsă și anume că biserica lor a fost întemeiată de Isus Hristos și apostoli  în primul secol și nimic nu s-a schimbat de atunci. Studiind Scriptura constatăm însă că biserica din primul secol arătă cu totul diferit de cea ortodoxă și în realitate Biserica Ortodoxă a apărut în urma sinoadelor ecumenice din secolul IV doctrina BO având la bază învățăturile părinților bisericești din această perioadă.

 Nu întâmplător împăratul Constantin este considerat mare sfânt în religia ortodoxă el fiind de fapt creatorul bisericii catolice universale (sau catolico-ortodoxe)  care s-a scindat în două în anul 1054 ,  Biserica Răsăriteană luându-și numele de Biserica Ortodoxă. 

 

  

 

 

Biruitorii fiarei și „marea dezvăluire”

 

Antisemitism în biserică - Intrebari si raspunsuri - Ioan Panican

 

Credința fără fapte este moartă la fel și cultele care promovează credința fără fapte .

 

Biserica Primară 

În Biseica creștină primară înfiițanțată de Hristos și apostoli credința a mers mână în mână cu faptele după cum reiese din epistola lui Iacov, Matei 25  dar și din relatările creștinilor care au trăit în acele vremuri precum Iustin Martirul  despre credința practicată în primele secole. 

Biserica Catolico-ortodoxă  

După Concilile Ecumenice care au dat naștere Bisericii catolice ortodoxe  care s-a separat apoi în anul 1054 în Biserica Ortooxă în est  și Catolică în vest lucrurile au degenerat în perioada evului mediu preoții catolici introducând erezii strigătoare la cer precum iertarea de păcate prin cumpărarea de indulgențe. 

 Reforma Protestantă  

Călugărul catolic german Martin Luther a fost revoltat de inovațiile ierarhilor bisericii catolice și în sec. XVI a inițiat o reformă care a dus în final  la o nouă religie cea protestantă. Luther a fost atât de revoltat de inițiativa cumpărării de indulgențele încât a mers în extrema opusă negând în totalitate importanța faptelor în creștinism, permițânduși un alt tip de abuz judecarea valorii cărților Noului Testament. 

Punctele slabe ale protestantismului  

 Astfel Martin Luther a etichetat  Epistola lui Iacov drept o „epistolă de paie” (în germană: eine rechte stroherne Epistel) în prefața traducerii sale a Noului Testament din 1522 .

 ''Războiul'' declarat  de Luther epistolei lui Iacov și faptelor s-a transmis mai departe cultelor care au preluat teologia protestantă , inclusiv de către neoprotestanți. Fie că recunosc fie că nu mulți pastori neoprotestanții pun faptele ''la colț'' le nesocotesc pe motiv că ar contrazice în viziunea lor versetul preferat '' Prin har ați fost mântuiți prin creință și  aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu.  (Efeseni 2- 8 ). Însă să rezumi întreg Noul Testament la un singur verset este o erezie, un ''mic detaliu'' pe care se pare că Luther și urmașii săi la omis. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și trebuie luată în considerare în întregime. 

Ce fac unii pastori neoprotestanți ca să evite să predice din versetele despre importanța faptelor, preferă să predice în prostie din Vechiul Testament. 

                                             

 Întreaga epistola a apostolului Iacov -fratele mântuitorului ne arată credința care era promovată de apostoli în biserica primară, o credință bazată pe fapte nu pe vorbe .

 

. 

 

 

AȘA NU SE VESTEȘTE HRISTOS

 

Judecata finală FAPTELE fac diferența dintre oi și capre Matei 25

 Fiecae cult creștin interpretează diferit această pildă din Evanghelia după Matei, în cazul de față este prezentată varianta protestantă reformată. 

 

                                                                                                 

.

Veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi !

 

Un lucru ce nu poate fi contestat toate cultele creștine își manipulează proprii enoriași prin intermediul doctrinei , cei neavizați nu vor înțelege însă acest lucru.  Preotul sau pastorul predică enoriașilor prin prisma docrinei cultului , același text din Scriptură va fi prezentat diferit spre exemplu versetul din Efeseni 2: 8-9 este scris aproape identic în biblia ortodoxă și în cea neoprotestantă dar prezentat total diferit în funție de cult . 

Teoretic preoții ortodocși manipulează mai mult pentru că majoritatea enoriașilor nu cunosc Scriptura iar ei sunt dispuși să credă orice le spune preotul. Dar nici pastorii np nu ezită să pună doctrina cultului pe primul loc iar credincioșii neoprotestanți vor interpreta Scriptura după cum le spune pastorul. 

În cazul rolului faptelor în credință Martin Luther a dat tonul numind epistola lui Iacov -fratele Domnului ''epistolă de paie''  pentru că subliniază rolul faptelor în credința creștină- cea practicată de biserica primară apostolică. Martin Luther nu doar a tradus biblia în limba germană ci a creat o doctrină pe care au urmato nu doar luteranii dar și neoprotestanții cea bazată pe Epistola lui Pavel către Efeseni 2: 8-9 . Doar că o doctrină creștină corectă nu se poate baza pe un singur verset din biblie ci trebuie să țină cont de întreg Noul Testament. Iar în Noul Testament despre rolul faptelor  se vorbește mult , se spune chiar că creștinii din Biserica Primară își vindeau averile și le împărțeau între ei, asta dovedește că în biserică dragostea frățească și întrajutorarea făceau parte din însăși esența creștinismului primar. 

Dar este oare o contradicție între ce spune apostolul Pavel în Efrseni 2: 8-9 care aparent minimalizează importanța faptelor și ce spune Iacov în epistola sa sau ce ne spune Hristos în Evanghelia după Matei cap. 25 : 31-46 ? Cu siguranță nu. 

 Aici cu siguranță Luther a greșit negând importanța faptelor în credința creștină el fiind supărat pe preoții catolici care au inventat practici mai mult decât eretice precum cumpărarea de indulgențe.. 

Nu este nici o contradicție , mântuirea este prin harul și jertfa lui Hristos dar nu exclude niște obligații printre care cea de a ați iubi aproapele și a demostra dragostea practic prin fapte așa cum a făcut și Mântuitorul.  Iar în Matei 25 , Isus Hristos spune că nerespectarea acestor obligații te poate consta scump. Aici intervine contradicția dintre Scriptură și doctrina luterană (protestantă)  care minimalizează sau neagă complect această obligație.

Un pastor baptist spunea într-un video ''Biserica Baptistă, nu este biserica apostolocă din primul secol  pentru că a apărut în sec. XVI'', perfect adevărat și valabil pentru toate cultele np. Așa cum nici Biserica Ortodoxă nu este Biserica Apostolică pentru că are la bază învățăturile părinților bisericești care au trăit în secolele II și III, deci mult după Hristos. 

Adevărata Biserică a lui Hristos este cea care urmează Scriptura ad-literam nu prin prisma unor doctrine sau teologi care au trăit mult după Hristos. Din păcate asta este o utopie pentru că nu există cult fără doctrină (deși mai sunt prin SUA unii precum Amish și Huseriți care au o doctrină foarte aproape de Scriptură). 

Dacă un om ar naufragia pe o insulă pustie precum Robinson Crusoe și ar gasi acolo o biblie și ar începe să o studieze fără nici o influență din partea unui preot sau pastor doar cu călăuzirea Duhului Sfânt  acela cu siguranță va deveni un creștin adevărat dar nu ortodox, catolic, adventist sau neoprotestant.  

 

. 

Trei pastori penticostali contra Calvinismului - Episodul 2 - Simi Timbuc

 

Cum doctrina ne poate sucii mințile ?

Cei care pretind că sunt credincioși dar detestă faptele bune considerânu-le ''o haină murdară înaintea Domnului'' vor cita întodeauna  din Efeseni 2: 8 ''Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.''

Tot în Noul Testament însă avem versete care dimpotrivă subliniază importanța faptelor bune precum Iacov 2: 14 citat mai sus  sau :

 Iacov 2- 17 Tot așa și credința, dacă n-are fapte, este moartă în ea însăși. Dar va zice cineva: „Tu ai credința, și eu am faptele.” Arată-mi credința ta fără fapte și eu îți voi arăta credința mea din faptele mele''.

 Matei 25: 41  Apoi le va zice celor din stânga:

 ''Plecaţi de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit pentru diavolul şi pentru îngerii lui! 42 Căci Mi-a fost foame şi nu Mi-aţi dat să mănânc, Mi-a fost sete şi nu Mi-aţi dat să beau, 43 am fost străin şi nu M-aţi primit între voi, am fost gol şi nu M-aţi îmbrăcat, am fost bolnav şi în închisoare şi nu m-aţi vizitat!''

Chiar dacă în Scriptură există versete aparent contraictorii doctrina cultului (în cazul de față cea protestantă) te va determina să interpretezi Scriptura într-un anumit fel, în cazul acesta te va determina să crezi că faptele nu au nici o valoare influențândute să ignori acele versete (pasaje) din Scriptură care afirmă contrariul.

 Acest aspect se poate vedea de exemplu în bisericile baptiste unde majoritatea predicilor se axează aparent pe Vechiul Testament ignorânu-se aproape în totalitate texte din Noul Testament precum cele menționate anterior. 

Să nu ne mirăm atunci că atât de puțin se vede lucrarea Duhului Sfânt în multe biseici baptiste care par uneori plictisitoare și bazate pe așa zisa închinare contemporană care nu este altceva decât divertisment religios.

.. 

Georgiana Iordache - prima parte | Vieți transformate

 

Boala nebăgatului în seamă - Paul Negruț

 

Pericolul sindromului mesianic - pastor Marius Birgean

 

Creștinul și mecanismele de control global | Întrebări esențiale 16.5, cu Titus Corlățean

 

Bisericile neoprotestante de la imnurile creștine la muzica creștină contemporană

 

 Cel puțin până în anii 2000 în bisericile baptiste românești în majoritatea din ele domina muzica duhovnicească reprezentată de imnurile creștine tradiționale din reperteriul internațional complectate cu cântări preluate de la Oastea Domnului (Nicolae Moldoveanu și Traian Dorz). 

După anul 2000 odată cu apariția în România a bisericilor independente (nondenominaționale) a apărut un nou stil de muzică ''de închinare'' numită muzică contemporană.

 Acest stil de muzică apărută prima dată în SUA prin anii 1965 în timpul mișcării ''Jesus Movement'' în comunitățile de hippi a reprezentat introducerea stilurilor muzicale laice (lumești) în biserică începând cu pop și rock.

 Termenul contemporan semnifică muzica la modă, și poate fi reprezentată în principal prin două instrumente chitara electrică și bateria de tobe , care nu erau acceptate în biserică înainte de apariția acestei mișcări. 

Formația muzicală care va folosi aceste două instrumente în biserică va interpreta muzică contemporană.

În România bisericile care folosesc acest stil de muzică ''contemporană'' sunt cunoscute BBSO, Vox Domini, Profies, Via, Ekklesia, Harvest etc. sunt atât baptiste căt și penticostale . 

                                                                      BBSO Oradea

 Practic toate bisericile care au formații cu tobe și chitări electrice au aderat la acest stil de muzică de ''închinare''. 

Recent am văzut chiar la Sibiu la Biserica Betania un grup care cânta acest gen de muzică tip BBSO , baptiștii sunt foarte atrași de tot ce apare nou și modern (lumesc). 

 La Biserica Betania din Sibiu am văzut pentru prima dată un grup muzical venit din SUA cu tobe și chitări electrice ,era  prin anii 1996 stilul încă nu pătrunsese în Romania însă se vedea clar diferența între muzica noastră de atunci și muzica ritmată și gălăgiosă  adusă de americani. 

Diferența dintre cele două stiluri muzicale este că imnurile tradiționale erau create sub călăuzirea Duhului Sfânt pe când cele numite ''contemporane'' erau inspirate de duhul lumii ...  

Și situația nu s-a schimbat, stilul de muzica rirmată contemporană pe care o cântă tinerii prin unele biserici np sunt inspirate de duhul lumii, de aceea sunt atât de îndrăgite de ..unii și de alții pentru că place firii pământești.

  Să dăm și un exemplu practic de Muzică creștină contemporană : Biserica/club Harvest