De la religia "strămoşească" la credinţa adevărată

                                                                     

M-am născut şi am crescut într-o familie de "creştini ortodocşi" e adevarăt nu deosebit de  bisericoşi , părinţii mei mergeau la biserică mai mult cu ocazia sărbatorilor importante adică  la Paşti, la  Crăciun  şi ocazional o mai vizitau pentru a săruta diverse obiecte religioase , cum făceau majoritatea în acea vreme.
În  casa părintească pe pereţi aveam o mulţime de icoane  , imi amintesc când eram copil şi priveam acele icoane îmi imagineam  că acei sfinti erau un fel de (dumne)zei atotputernici care din cer priveau către oamenii de pe Pămant  ascultandu-le rugăciunile.
   Ca adolescent  obişnuiam să merg şi eu la biserică de sărbatori , la Paşti participam la ritualul cu înconjurarea bisericii cu lumânarea aprinsă noaptea pe care îl consideram un ritual sacru, de la care nu puteam lipsi . Apoi urma intrarea în biserică pentru a urmări slujba , acolo  se producea de obicei o aglomeratie de nedescris , oamenii se împingeau , unii injurau , era o lupta în care cel mai puternic învingea . Deşi nu înţelegeam mare lucru din creştinism la vremea aceea aveam totuşi o vagă impresie că ceva nu era în regulă cu tot ce se întampla acolo în atitudinea oamenilor , mai ales că clădirea bisericii era considerată de ortodocşi un loc sfânt. 
Toate aceste lucruri se întamplau înainte de anul 1989 când puterea comunistă  deţinea controlul absolut , Biserica Ortodoxă era ca şi inexistenta (nu se pomenea de ea aproape nicodată în presă ) , erau foarte puţine lăcaşuri de cult , libertatea religioasă era  îngradită la maxim pentru toţi indiferent de confesiune. 
   La un moment dat familia mea sa mutat în alt cartier din oraş , acolo în apropiere era o biserică de pocăiţi  iar în vecini locuia o familie cu care părinţii mei sau împrietenit , aceştia erau membrii în acea biserică. Astfel părintii mei treptat au început sa frecventeze acea biserică  şi după un timp sau convertit devenid membrii ai bisericii respective.
  Aşa a intrat pentru prima data în casa noastra Sfânta Scriptură , pe care părinţii mi-au dato să o studiez şi chiar dacă la început am avut oarecari  ezitări  pe parcurs nu mă mai putem oprii din citit ,îmi era greu s-o mai las din mână . Ceea ce ma frapat  când am început să citesc  biblia a fost faptul că creştinismul propovaduit de Hristos şi de apostoli este cu totul diferit de ceea ce ştiam eu despre creştinism din religia ortodoxă pe care o practicasem pâna atunci. Cel care citeşte biblia sistematic în timp constată un lucru  Dumnezeu intra în viaţa acelui om prin Duhul Sfânt şi îi schimbă radical viata , il  trece prin experienta "naşterii din nou" cum spune Scriptura . Bineînteles că studierea Scripturii  trebuie sa fie însoţita de credinţa şi pocainţa pentru a porni pe acest drum , iar  acest lucru nu este chiar  simplu.
În acest timp părintii mei m-au invitat  să particip la serviciile religioase din biserica respectivă , dar la inceput nu mi-a fost deloc uşor , atunci  nici nu vroiam sa aud de pocaintă , ziceam sunt tânar am  21 de ani trebuie să-mi trăiesc viaţa să ma distrez poate mai târziu, la bătraneţe sa fac acest pas. 
Mă sinţeam legat  strâns de sistemul de valori al lumii , când te naşti şi creşti într-un anumit sistem de valori  cultura lumii , muzica de un anumit fel , simtindu-te liber sa faci orice doreşti este foarte greu sa ieşi de acolo din acest sistem de viaţă libertin şi să intri într-o grupare religioasă minoritară care îţi impune restricţii de tot felul .
 Mă gândeam ...cum aşi putea eu sa renunt  la filme, spectacole,  baruri (chiar daca nu eram un alcoolist ) distracţia din lume ,era chiar prea mult . Dar citind tot mai mult Scriptura , începând să cunosc tineri din biserica  respectivă , muzica creştina (imnurile tradiţionale în engleza ) care mi-a plăcut , treptat m-am schimbat  şi în final am acceptat sa mă botez  . La doar câteva luni dupa ce am început să vizitez biserica  a inceput să-mi placa din ce in ce mai mult in biserica  renunţând la placerile lumesti (alcool, distracţii) de pana atunci.
    Dupa Revoluţia din decembrie  1989  a început o deschidere a bisericilor neoprotestante spre ecumenism, astfel am vizitat şi alte biserici pe lângă cele neoprotestante , se încuraja fraţia cu toţi creştinii de orice confesiune. Astfel am vizitat biserici catolice, reformate, luterane, si chiar biserici şi mânastiri ortodoxe . Aşa am ajuns să cunosc o alta latură a religiei ortodoxe , cea a mânastirilor ,mi-a plăcut liniştea şi ambianţa pioasă de reculegere din mânastirile din zone izolate, în munţi , pe valea Oltului etc.  
Intradevar religia ortodoxa are mai multe forme de manifestare ,e drept unele practicate de o infimă minoritate, este foarte veche , are multa istorie , dar nu este aşa cum spun teologii şi literatura ortodoxă "din primul secol"   se poate vedea asta clar  studiind  Noul Testament .   Teologia BO diferă mult de cea a Noului Testament şi aşa cum spun istoricii impartiali ai creştinismului, creştinismul bizantin a aparut în secolul IV .
 Studiind Noul Testament  am constat un fapt evident standardul lui Dumnezeu impus oamenilor este mult superior decat standardul bisericilor seculare mă refer în primul rând la Biserica Ortodoxă pe care am cunoscuto in trecut ,dar şi la celelate culte seculare ( catolici, luterani, reformati, etc.) 
Sf. Scriptură ne arată clar că Dumnezeu se aşteapta ca creştinii să traiască la un nivel spiritual mult superior (celui in care traiaste "lumea")  pentru a îndeplini conditiile lui Dumnezeu pentru mântuire . Institutia care îi formeaza pe creştini pentru a cunoaste pe Dumnezeu si pentru ai pregâti pentru mântuire este Biserica Creştină . Biserica  o putem compara cu un fel de "şcoală"  care te pregateşte pentru un examen  important - cel al Judecatii finale prin care fiecare om trebuie sa treacă la sfarşitul vieţii, dacă şcoala este slabă, mediocră  rezultatul poate fi dezastruos .
   În religia ortodoxă în schimb ,ce am văzut eu, a fost un formalism total, majoritatea nu cunosc Scriptura nu cunosc aproape nimic din creştinism, sunt din păcate încă la modelul bisericii din  Evul Mediu când oamenii nu ştiau  să citească ci doar să se inchine la anumite obiecte religioase pe care i le indicau preoţii .
Sa păstrat aceasta formă mistică de creştinism lipsita de cunoasterea Scripturii ca etalon al credintei .  
În Sf. Scriptura  găsim formula de creştinism care ne poate duce la mâtuire , opusul mântuirii fiind pedeapsa veşnică . Însa majoritea creştinilor seculari  nu iau credinţa creştina  in serios , nu cred  in Judecata divina ,în rai şi iad sau cred că toţi vor merge în rai .
  De aceea a apărut în religia ortodoxă şi catolică monahismul, separarea de lume , izolarea pentru a fi "mai aproape de Dumnezeu"  în conditiile în care Biserica nu urmează Scriptura  ad-literam ci mai mult  niste tradiţii seculare.  Deşi nici monahismul nu este  o credinţa  model pentru că au ca fundament  "sfinte tradiţii"  ale unor  "părinţi bisericesti" medievali şi nu Sfânta Scriptură.
    Spovedania nu poate înlocui pocainţa  poruncită de Hristos în Evanghelii , pentru că nu produce o schimbare reala a vieţii, nu produce separarea de "Calea Largă "a  lumii (plăceri desarte , păcatoase) , nu produce "naşterea din nou" cerută  de Hristos. "Drept răspuns, Isus i-a zis: Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” Ioan 3-3 ."
 Scriptura ne spune ca omul nu poate păcatui toata viaţa ( uneori păcate oribile) la nesfârşit şi apoi prin presupusa dezlegare oferită de preot prin spovedanie sa fie iertat de toate şi să ajunga in rai.  
  Evrei 10: 26-29  "Dacă noi păcătuim în mod intenţionat (cu voia)  după ce ni s-a făcut cunoscut adevărul, nu mai este nici o jertfă pentru păcat,  ci numai o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi a focului cumplit care-i va mistui pe cei care I se împotrivesc lui Dumnezeu."  Dar au cunoscut ei vreodata adevărul ?
Această formă de creştinism secular care îl vedem în bisericile ortodoxă sau  catolică  a apărut în secolul IV când creştinismul a devenit religia de stat a Imperiului Roman obligatorie pentru toţi, prin botezul copiilor mici toţi erau declaraţi creştini, indiferent cum işi trăiau viaţa. Crestinismul a devenit o formalitate trebuia sa te conformezi dogmei bisericii oficiale si nimic mai mult.
   Dar creştinismul nu poate fi unul formal , pentru că Judecata tuturor oamenilor este una reală  , dacă nu urmezi creştinşmul autentic Nou Testamental  nu te incadrezi în standardele lui Dumnezeu pentru mântuire.

  Există un vreun cult perfect ? Pocăiţii nu mai păcătuiesc  ? Nu stiu să spun dacă  în biserica baptistă în care sunt acum  totul este perfect ,mie greu sa spun că  după convertire oamenii nu mai comit nici un păcat dar cu siguranţă standardele sunt altele, mult mai înalte decat în lume . 
   Toti creştinii trebuie sa urmeze cu sfinţenie legile impuse de Dumnezeu în  Sfânta Scriptură, altfel nu vom putea fi mântuiţi.
 Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi, amin.

... 



.

Cultul sfinţilor şi închinarea la icoane

Strigătul Bisericii ...din America de Sud

Judecata de apoi - Cei bogaţi şi Lazăr

.....

Creștinismul Modern - Închinare și distracție

                                             

                                                         Divertismentul o erezie evanghelică

                                                                       de A.W Tozer

                                                                                   

 Inchinarea nu este distractie. “Oamenii vor sa vina la biserică şi vor să aibă parte de distracţie in timp ce sunt zidiţi. Distrează-mă şi zideşte-mă, dar fără să mă doară”.

    În zilele noastre vrem să facem spectacol din toate. Nu vrem ca Dumnezeu să lucreze ceva decât dacă poate face din lucrul respectiv o producţie teatrală. 

O biserică hrănită cu senzaţii nu este deloc o biserică nou-testamentală. Dorinţa după stimulente de suprafaţă este un semn sigur al naturii decăzute şi Hristos a murit ca să ne elibereze tocmai de acest lucru. O mulţime curioasă de oameni lumeşti botezaţi, care aşteaptă în fiecare duminică o doză de stimulent quasi-religios care să le ridice moralul, nu are nici o legătură cu o adevărată adunare de creştini. Iar faptul că membrii ei îşi declară solemn credinţa lor nepieritoare în Biblie, nu schimbă cu nimic lucrurile. ”Nu orişicine îmi zice ‘Doamne, Doamne’ va intra în Împărăţia cerului, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în cer”.
Schleiermacher a susţinut că sentimentul de dependenţă se află la rădăcina oricărei închinări religioase şi că, indiferent la ce înălţime ar ajunge viaţa spirituală a cuiva, ea trebuie să pornească întotdeauna de la sentimentul profund al unei mari nevoi pe care numai Dumnezeu o poate împlini. Dacă acest sentiment al nevoii şi al dependenţei se află la rădăcina religiei omeneşti, nu este greu de înţeles de ce aşa de mulţi oameni se închină cu multă ardoare marelui zeu numit DIVERTISMENT.
 Căci sunt milioane de oameni care nu pot trăi fără divertisment; pentru ei, viaţa lipsită de distracţie este pur şi simplu intolerabilă. Ei aşteaptă cu nerăbdare binecuvântata uşurare oferită de profesionişti ai divertismentului şi de alte forme de narcotice psihologice, aşa cum un toxicoman aşteaptă să-şi ia doza zilnică de heroină. Fără aşa ceva, ei nu găsesc curajul necesar de a se confrunta cu viaţa.
Aceasta este cauza unei prăbuşiri foarte serioase în cercurile evanghelice. Ideea cultivării şi a exerciţiului, atât de scumpă sfinţilor de odinioară, nu mai are astăzi loc în peisajul general al religiei noastre. E ceva prea greoi, prea obişnuit. Vrem acum fascinaţie şi acţiuni pline de dramatism alert. O generaţie de creştini crescuţi printre butoane şi maşini automate, nu are răbdare să folosească metode mai lente şi mai puţin directe de a-şi atinge scopurile.
Încercăm să aplicăm în relaţia noastră cu Dumnezeu metodele acestui secol al tehnicii.
 Ne citim capitolul, avem un timp devoţional scurt şi apoi alergăm la treburile noastre, sperând să compensăm adânca noastră ruină spirituală participând la o întâlnire evanghelică sau ascultând o povestire palpitantă spusă de vreun aventurier religios, întors curând din depărtări.
Rezultatele tragice ale unei astfel de atitudini se văd peste tot în jurul nostru. Afecţiuni superficiale, folosofii religioase găunoase, preponderenţa elementului de divertisment în reuniunile evanghelice, glorificarea oamenilor, încrederea în lucrurile religioase exterioare, părtăşii quasi-spirituale, metode comerciale şi confundarea unui caracter dinamic cu puterea Duhului Sfânt. Acestea şi altele asemănătoare sunt simptomele unei afecţiuni maligne, ale unei maladii sufleteşti profunde şi grave.

Pastorii şi bisericile din vremea noastră agitată sunt obsedaţi de ispita de a urmări creşterea cu orice preţ şi de a asigura, prin inflaţie, ceea ce nu pot obţine printr-o creştere legitimă. Mulţimea amestecată cere cantitate şi nu îl iartă pe slujitorul care insistă asupra valorilor sănătoase şi permanente. Mulţi dintre slujitorii lui Dumnezeu sunt supuşi unei presiuni nemiloase din partea membrilor prost învăţaţi ai turmei lor, care dispreţuiesc metodele lor încete şi pretind rezultate rapide şi o recunoaştere populară, indiferent de calitate. Aceşti copii cântă în pieţe şi nu ne pot trece cu vederea afrontul pe care li-l facem refuzând să dansăm când fluieră ei sau să plângem când ei, în funcţie de capriciul lor, cântă o melodie tristă. Ei sunt avizi după senzaţii tari şi, întrucât nu mai îndrăznesc să le caute în teatru, pretind să le fie aduse în biserică…
Să ne rugăm ca Dumnezeu să trimită pocăinţă peste lume. Să ne rugăm ca El să trimită înapoi judecata de sine. Astăzi religia a devenit atât de populară, încât este prezentată la teatre, este cântată la radio şi în dansuri populare. E pur şi simplu încă o formă de divertisment. 
Noi, creştinii fundamentalişti şi evanghelici, nu vrem să credem adevărul despre noi înşine şi despre ce fel de oameni suntem. De aceea, avem o religie populară dar foarte puţină putere, deoarece există foarte puţină judecată de sine, foarte puţină pocăinţă şi foarte puţină părere de rău.
Scriitorii de odinioară vorbeau despre noaptea întunecată a sufletului. O vreme de pustiire. Un timp când pretutindeni în jurul nostru este întuneric. Dar noi azi suntem prea carnali pentru a lăsa inimile noastre să ajungă în întuneric dintr-o dorinţă puternică după Dumnezeu. Suntem atât de porniţi să fim fericiţi, încât, dacă nu putem fi fericiţi prin Duhul Sfânt, vom căuta să fim pe căile noastre. ”Rock and Rollers” religioşi! Vom ajunge cumva să fim fericiţi, dacă vom căuta asta cu tot dinadinsul. Poţi avea o astfel de fericire dacă o vrei, dar dacă nu o vrei, ba chiar eşti nemulţumit cu ea şi doreşti acea bucurie care vine din mormântul nou al lui Iosif, deschis acum pentru totdeauna, dacă vrei doar bucuria care vine de la Duhul Sfânt – un izvor de apă care să ţâşnească necurmat înăuntrul tău .

”Lăsaţi crucea să-L omoare pe Isus; cât despre noi, vom continua să trăim, să fim fericiţi şi să ne simţim bine”.

  Avem creştini superficiali, aroganţi, plini de cunoştinţe, laici, încrezători în sine, cu puţină afinitate faţă de Hristos şi de crucea Lui. Avem nişte persoane numai zâmbet, care se mişcă cu foarte multă dezinvoltură şi arată ca nişte amfitrioni ai unui spectacol. Şi totuşi, ei fac asta pentru Isus? Ipocriţii! . Nu fac asta deloc pentru Isus, ci acţionează din carnea lor, folosind biserica drept teatru, pentru că nu au ajuns încă în punctul în care un teatru adevărat să îi angajeze.

Motivul pentru care creştinii evanghelici apelează la aşa multe artificii, spectacole, scenete,filme şi dispozitive amuzante, precum şi la oameni renumiţi ca să-i însufleţească este faptul că le lipseşte bucuria Domnului. Un om fericit nu are nevoie de prea multe lucruri. Nu avem bucurie şi de aceea încercăm să ne-o producem singuri.

  Nu mă duc la biserică pentru a vedea o mulţime de cabotini punând în scenă un spectacol lipsit de valoare. Şi totuşi, aici am ajuns noi, cei din cercurile evanghelice. Este mai mult spectacol în cercurile evanghelice decât oriunde în altă parte.

…Biserica nu este pur si simplu o institutie religioasă. Nu este un teatru unde actorii sunt plătiţi pentru a amuza publicul. Ea este o adunare a păcătoşilor răscumpăraţi – oameni chemaţi la Christos şi insărcinaţi să răspândească fiecare! Evanghelia până la marginile pământului.

Sursa: A.W.Tozer – fragmente selective din cartea “Inchinare si distractie”

 

                                                                       

 

..

                                                                              

Psihoza in masă - Biserica & muzica modernă

                                                                        

                    
...