Ne-a spus Dumnezeu cum să ne închinăm?
Și dacă da, îndrăznim noi să ne abatem de la cuvântul Său?
Mulți evanghelici de astăzi par să creadă că nu. Închinarea este lăsată, cred ei, la latitudinea fiecărei biserici locale sau a fiecărui context cultural. Sinceritatea a înlocuit adevărul. Emoția a luat locul rânduielii. Intenția a detronat revelația. Iar în loc de „așa vorbește Domnul”, s-a auzit tot mai des: „nouă așa ne place” sau „noi facem așa de când ne știm”.
Dar într-un astfel de context, poate sincer și bine intenționat, suntem chemați să ne întrebăm din nou: îi pasă lui Dumnezeu cum ne închinăm?
Răspunsul Scripturii este limpede: da, îi pasă.
Dumnezeu a arătat, de la Geneza la Apocalipsa, că El nu acceptă orice fel de închinare, ci numai pe cea care este făcută „în Duh și în adevăr” (Ioan 4:24). Adevărul acesta nu izvorăște din noi, ci din Cuvântul Lui. Principiul Regulator al închinării, ideea că ne închinăm doar așa cum Dumnezeu ne-a poruncit, nu este o invenție puritană sau o relicvă reformată. Este un principiu biblic, născut din convingerea că Dumnezeu este sfânt și suveran, iar închinarea noastră trebuie să-I fie plăcută Lui, nu nouă.
Nu sinceritatea noastră sfințește închinarea, ci conformitatea cu voia lui Dumnezeu. Într-o cultură eclezială obsedată de libertatea de expresie și de „autenticitate”, am uitat un adevăr esențial: nu avem libertatea să ne închinăm cum dorim; avem obligația sfântă să ne închinăm așa cum Dumnezeu ne-a poruncit.
Poate că cea mai mare nevoie a bisericii evanghelice astăzi nu este mai multă expresivitate, ci mai multă ascultare. Libertatea noastră nu este libertatea de a inventa forme, ci libertatea de a ne supune Cuvântului.
Reforma închinării începe cu pocăința față de propria inventivitate.
sursa : facebook Neemia Faur
.
