de A.W Tozer
Inchinarea nu este distractie. “Oamenii vor sa vina la biserică şi vor să aibă parte de distracţie in timp ce sunt zidiţi. Distrează-mă şi zideşte-mă, dar fără să mă doară”.
În zilele noastre vrem să facem spectacol din toate. Nu vrem ca Dumnezeu să lucreze ceva decât dacă poate face din lucrul respectiv o producţie teatrală.
O biserică hrănită cu senzaţii nu este deloc o biserică nou-testamentală. Dorinţa după stimulente de suprafaţă este un semn sigur al naturii decăzute şi Hristos a murit ca să ne elibereze tocmai de acest lucru. O mulţime curioasă de oameni lumeşti botezaţi, care aşteaptă în fiecare duminică o doză de stimulent quasi-religios care să le ridice moralul, nu are nici o legătură cu o adevărată adunare de creştini. Iar faptul că membrii ei îşi declară solemn credinţa lor nepieritoare în Biblie, nu schimbă cu nimic lucrurile. ”Nu orişicine îmi zice ‘Doamne, Doamne’ va intra în Împărăţia cerului, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în cer”.
Schleiermacher a susţinut că sentimentul de dependenţă se află la rădăcina oricărei închinări religioase şi că, indiferent la ce înălţime ar ajunge viaţa spirituală a cuiva, ea trebuie să pornească întotdeauna de la sentimentul profund al unei mari nevoi pe care numai Dumnezeu o poate împlini. Dacă acest sentiment al nevoii şi al dependenţei se află la rădăcina religiei omeneşti, nu este greu de înţeles de ce aşa de mulţi oameni se închină cu multă ardoare marelui zeu numit DIVERTISMENT.
Căci sunt milioane de oameni care nu pot trăi fără divertisment; pentru ei, viaţa lipsită de distracţie este pur şi simplu intolerabilă. Ei aşteaptă cu nerăbdare binecuvântata uşurare oferită de profesionişti ai divertismentului şi de alte forme de narcotice psihologice, aşa cum un toxicoman aşteaptă să-şi ia doza zilnică de heroină. Fără aşa ceva, ei nu găsesc curajul necesar de a se confrunta cu viaţa.
Aceasta este cauza unei prăbuşiri foarte serioase în cercurile evanghelice. Ideea cultivării şi a exerciţiului, atât de scumpă sfinţilor de odinioară, nu mai are astăzi loc în peisajul general al religiei noastre. E ceva prea greoi, prea obişnuit. Vrem acum fascinaţie şi acţiuni pline de dramatism alert. O generaţie de creştini crescuţi printre butoane şi maşini automate, nu are răbdare să folosească metode mai lente şi mai puţin directe de a-şi atinge scopurile.
Încercăm să aplicăm în relaţia noastră cu Dumnezeu metodele acestui secol al tehnicii.
Ne citim capitolul, avem un timp devoţional scurt şi apoi alergăm la treburile noastre, sperând să compensăm adânca noastră ruină spirituală participând la o întâlnire evanghelică sau ascultând o povestire palpitantă spusă de vreun aventurier religios, întors curând din depărtări.
Rezultatele tragice ale unei astfel de atitudini se văd peste tot în jurul nostru. Afecţiuni superficiale, folosofii religioase găunoase, preponderenţa elementului de divertisment în reuniunile evanghelice, glorificarea oamenilor, încrederea în lucrurile religioase exterioare, părtăşii quasi-spirituale, metode comerciale şi confundarea unui caracter dinamic cu puterea Duhului Sfânt. Acestea şi altele asemănătoare sunt simptomele unei afecţiuni maligne, ale unei maladii sufleteşti profunde şi grave.
Pastorii şi bisericile din vremea noastră agitată sunt obsedaţi de ispita de a urmări creşterea cu orice preţ şi de a asigura, prin inflaţie, ceea ce nu pot obţine printr-o creştere legitimă. Mulţimea amestecată cere cantitate şi nu îl iartă pe slujitorul care insistă asupra valorilor sănătoase şi permanente. Mulţi dintre slujitorii lui Dumnezeu sunt supuşi unei presiuni nemiloase din partea membrilor prost învăţaţi ai turmei lor, care dispreţuiesc metodele lor încete şi pretind rezultate rapide şi o recunoaştere populară, indiferent de calitate. Aceşti copii cântă în pieţe şi nu ne pot trece cu vederea afrontul pe care li-l facem refuzând să dansăm când fluieră ei sau să plângem când ei, în funcţie de capriciul lor, cântă o melodie tristă. Ei sunt avizi după senzaţii tari şi, întrucât nu mai îndrăznesc să le caute în teatru, pretind să le fie aduse în biserică…
Să ne rugăm ca Dumnezeu să trimită pocăinţă peste lume. Să ne rugăm ca El să trimită înapoi judecata de sine. Astăzi religia a devenit atât de populară, încât este prezentată la teatre, este cântată la radio şi în dansuri populare. E pur şi simplu încă o formă de divertisment.
Noi, creştinii fundamentalişti şi evanghelici, nu vrem să credem adevărul despre noi înşine şi despre ce fel de oameni suntem. De aceea, avem o religie populară dar foarte puţină putere, deoarece există foarte puţină judecată de sine, foarte puţină pocăinţă şi foarte puţină părere de rău.
Scriitorii de odinioară vorbeau despre noaptea întunecată a sufletului. O vreme de pustiire. Un timp când pretutindeni în jurul nostru este întuneric. Dar noi azi suntem prea carnali pentru a lăsa inimile noastre să ajungă în întuneric dintr-o dorinţă puternică după Dumnezeu. Suntem atât de porniţi să fim fericiţi, încât, dacă nu putem fi fericiţi prin Duhul Sfânt, vom căuta să fim pe căile noastre. ”Rock and Rollers” religioşi! Vom ajunge cumva să fim fericiţi, dacă vom căuta asta cu tot dinadinsul. Poţi avea o astfel de fericire dacă o vrei, dar dacă nu o vrei, ba chiar eşti nemulţumit cu ea şi doreşti acea bucurie care vine din mormântul nou al lui Iosif, deschis acum pentru totdeauna, dacă vrei doar bucuria care vine de la Duhul Sfânt – un izvor de apă care să ţâşnească necurmat înăuntrul tău .
”Lăsaţi crucea să-L omoare pe Isus; cât despre noi, vom continua să trăim, să fim fericiţi şi să ne simţim bine”.
Avem creştini superficiali, aroganţi, plini de cunoştinţe, laici, încrezători în sine, cu puţină afinitate faţă de Hristos şi de crucea Lui. Avem nişte persoane numai zâmbet, care se mişcă cu foarte multă dezinvoltură şi arată ca nişte amfitrioni ai unui spectacol. Şi totuşi, ei fac asta pentru Isus? Ipocriţii! . Nu fac asta deloc pentru Isus, ci acţionează din carnea lor, folosind biserica drept teatru, pentru că nu au ajuns încă în punctul în care un teatru adevărat să îi angajeze.
Motivul pentru care creştinii evanghelici apelează la aşa multe artificii, spectacole, scenete,filme şi dispozitive amuzante, precum şi la oameni renumiţi ca să-i însufleţească este faptul că le lipseşte bucuria Domnului. Un om fericit nu are nevoie de prea multe lucruri. Nu avem bucurie şi de aceea încercăm să ne-o producem singuri.
Nu mă duc la biserică pentru a vedea o mulţime de cabotini punând în scenă un spectacol lipsit de valoare. Şi totuşi, aici am ajuns noi, cei din cercurile evanghelice. Este mai mult spectacol în cercurile evanghelice decât oriunde în altă parte.
O biserică hrănită cu senzaţii nu este deloc o biserică nou-testamentală. Dorinţa după stimulente de suprafaţă este un semn sigur al naturii decăzute şi Hristos a murit ca să ne elibereze tocmai de acest lucru. O mulţime curioasă de oameni lumeşti botezaţi, care aşteaptă în fiecare duminică o doză de stimulent quasi-religios care să le ridice moralul, nu are nici o legătură cu o adevărată adunare de creştini. Iar faptul că membrii ei îşi declară solemn credinţa lor nepieritoare în Biblie, nu schimbă cu nimic lucrurile. ”Nu orişicine îmi zice ‘Doamne, Doamne’ va intra în Împărăţia cerului, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în cer”.
Schleiermacher a susţinut că sentimentul de dependenţă se află la rădăcina oricărei închinări religioase şi că, indiferent la ce înălţime ar ajunge viaţa spirituală a cuiva, ea trebuie să pornească întotdeauna de la sentimentul profund al unei mari nevoi pe care numai Dumnezeu o poate împlini. Dacă acest sentiment al nevoii şi al dependenţei se află la rădăcina religiei omeneşti, nu este greu de înţeles de ce aşa de mulţi oameni se închină cu multă ardoare marelui zeu numit DIVERTISMENT.
Căci sunt milioane de oameni care nu pot trăi fără divertisment; pentru ei, viaţa lipsită de distracţie este pur şi simplu intolerabilă. Ei aşteaptă cu nerăbdare binecuvântata uşurare oferită de profesionişti ai divertismentului şi de alte forme de narcotice psihologice, aşa cum un toxicoman aşteaptă să-şi ia doza zilnică de heroină. Fără aşa ceva, ei nu găsesc curajul necesar de a se confrunta cu viaţa.
Aceasta este cauza unei prăbuşiri foarte serioase în cercurile evanghelice. Ideea cultivării şi a exerciţiului, atât de scumpă sfinţilor de odinioară, nu mai are astăzi loc în peisajul general al religiei noastre. E ceva prea greoi, prea obişnuit. Vrem acum fascinaţie şi acţiuni pline de dramatism alert. O generaţie de creştini crescuţi printre butoane şi maşini automate, nu are răbdare să folosească metode mai lente şi mai puţin directe de a-şi atinge scopurile.
Încercăm să aplicăm în relaţia noastră cu Dumnezeu metodele acestui secol al tehnicii.
Ne citim capitolul, avem un timp devoţional scurt şi apoi alergăm la treburile noastre, sperând să compensăm adânca noastră ruină spirituală participând la o întâlnire evanghelică sau ascultând o povestire palpitantă spusă de vreun aventurier religios, întors curând din depărtări.
Rezultatele tragice ale unei astfel de atitudini se văd peste tot în jurul nostru. Afecţiuni superficiale, folosofii religioase găunoase, preponderenţa elementului de divertisment în reuniunile evanghelice, glorificarea oamenilor, încrederea în lucrurile religioase exterioare, părtăşii quasi-spirituale, metode comerciale şi confundarea unui caracter dinamic cu puterea Duhului Sfânt. Acestea şi altele asemănătoare sunt simptomele unei afecţiuni maligne, ale unei maladii sufleteşti profunde şi grave.
Pastorii şi bisericile din vremea noastră agitată sunt obsedaţi de ispita de a urmări creşterea cu orice preţ şi de a asigura, prin inflaţie, ceea ce nu pot obţine printr-o creştere legitimă. Mulţimea amestecată cere cantitate şi nu îl iartă pe slujitorul care insistă asupra valorilor sănătoase şi permanente. Mulţi dintre slujitorii lui Dumnezeu sunt supuşi unei presiuni nemiloase din partea membrilor prost învăţaţi ai turmei lor, care dispreţuiesc metodele lor încete şi pretind rezultate rapide şi o recunoaştere populară, indiferent de calitate. Aceşti copii cântă în pieţe şi nu ne pot trece cu vederea afrontul pe care li-l facem refuzând să dansăm când fluieră ei sau să plângem când ei, în funcţie de capriciul lor, cântă o melodie tristă. Ei sunt avizi după senzaţii tari şi, întrucât nu mai îndrăznesc să le caute în teatru, pretind să le fie aduse în biserică…
Să ne rugăm ca Dumnezeu să trimită pocăinţă peste lume. Să ne rugăm ca El să trimită înapoi judecata de sine. Astăzi religia a devenit atât de populară, încât este prezentată la teatre, este cântată la radio şi în dansuri populare. E pur şi simplu încă o formă de divertisment.
Noi, creştinii fundamentalişti şi evanghelici, nu vrem să credem adevărul despre noi înşine şi despre ce fel de oameni suntem. De aceea, avem o religie populară dar foarte puţină putere, deoarece există foarte puţină judecată de sine, foarte puţină pocăinţă şi foarte puţină părere de rău.
Scriitorii de odinioară vorbeau despre noaptea întunecată a sufletului. O vreme de pustiire. Un timp când pretutindeni în jurul nostru este întuneric. Dar noi azi suntem prea carnali pentru a lăsa inimile noastre să ajungă în întuneric dintr-o dorinţă puternică după Dumnezeu. Suntem atât de porniţi să fim fericiţi, încât, dacă nu putem fi fericiţi prin Duhul Sfânt, vom căuta să fim pe căile noastre. ”Rock and Rollers” religioşi! Vom ajunge cumva să fim fericiţi, dacă vom căuta asta cu tot dinadinsul. Poţi avea o astfel de fericire dacă o vrei, dar dacă nu o vrei, ba chiar eşti nemulţumit cu ea şi doreşti acea bucurie care vine din mormântul nou al lui Iosif, deschis acum pentru totdeauna, dacă vrei doar bucuria care vine de la Duhul Sfânt – un izvor de apă care să ţâşnească necurmat înăuntrul tău .
”Lăsaţi crucea să-L omoare pe Isus; cât despre noi, vom continua să trăim, să fim fericiţi şi să ne simţim bine”.
Avem creştini superficiali, aroganţi, plini de cunoştinţe, laici, încrezători în sine, cu puţină afinitate faţă de Hristos şi de crucea Lui. Avem nişte persoane numai zâmbet, care se mişcă cu foarte multă dezinvoltură şi arată ca nişte amfitrioni ai unui spectacol. Şi totuşi, ei fac asta pentru Isus? Ipocriţii! . Nu fac asta deloc pentru Isus, ci acţionează din carnea lor, folosind biserica drept teatru, pentru că nu au ajuns încă în punctul în care un teatru adevărat să îi angajeze.
Motivul pentru care creştinii evanghelici apelează la aşa multe artificii, spectacole, scenete,filme şi dispozitive amuzante, precum şi la oameni renumiţi ca să-i însufleţească este faptul că le lipseşte bucuria Domnului. Un om fericit nu are nevoie de prea multe lucruri. Nu avem bucurie şi de aceea încercăm să ne-o producem singuri.
Nu mă duc la biserică pentru a vedea o mulţime de cabotini punând în scenă un spectacol lipsit de valoare. Şi totuşi, aici am ajuns noi, cei din cercurile evanghelice. Este mai mult spectacol în cercurile evanghelice decât oriunde în altă parte.
…Biserica nu este pur si simplu o institutie religioasă. Nu este un teatru unde actorii sunt plătiţi pentru a amuza publicul. Ea este o adunare a păcătoşilor răscumpăraţi – oameni chemaţi la Christos şi insărcinaţi să răspândească fiecare! Evanghelia până la marginile pământului.
Sursa: A.W.Tozer – fragmente selective din cartea “Inchinare si distractie”
_________________________________________________________________________________
De la Silviu Prigoană citire (emisiunea Apropo TV din 15.12.2013):
”Un popor care pupă oase de mort, nu se face bine niciodată!”
_________________________________________________________________________________
Presiunea credincioșilor firești
Este evident faptul că trăim în
vremurile din urmă. Unul dintre semnele care arată spre aceasta este şi faptul
că bisericile au început să semene tot mai mult cu lumea, că lucrurile fireşti
au pus stăpânire pe marea majoritate a credincioşilor, în special pe tinerii
din adunări. Cel puţin aşa cred 89% dintre cei care şi-au spus părerea în legătură cu starea tinerilor din
adunările de pocăiţi.
De o bună bucată de vreme critica
nu-şi mai are loc în adunări. Democraţia a ajuns să facă regula în biserici şi
nu se prea mai ştie de supunere şi ascultare. Cei ce conduc adunările trebuie
să fie doar maeştrii de ceremonii şi să fie cât mai pricepuţi la aceasta. Ei nu
mai sunt părinţi spirituali ci responsabili cu buna dispoziţie a
credincioşilor. Supunerea şi ascultarea au devenit obiecte de muzeu. Citim
despre ele în Scripturi sau în alte scrieri mai vechi şi ne minunăm cât de
înguşti au putut fi credincioşii cândva.
Astăzi fiecare face ce vrea şi din această cauză nu mai există unitate şi bună înţelegere în adunări. Am căzut în capcana întinsă de duşman şi am crezut că suntem mai deştepţi decât Dumnezeu şi am inventat metode noi de conducere sau reguli noi de convieţuire în comunitate. Dar nu este nimic nou sub soare. Metodele noi nu fac altceva decât să ducă la distrugere şi dezastru. Nu se întâmplă deodată aceasta ci în timp, chiar de aceea sunt periculoase pentru că te trezeşti la un moment dat că nu mai poţi face nimic, lucrurile au degenerat şi nu le mai poţi opri.
Sunt totuşi unii care sesizează pericolul
şi care caută să fie credincioşi principiilor găsite în Biblie, de fapt
credincioşi lui Dumnezeu. Sunt credincioşi care văd firescul din adunări, mai
au această capacitate de a discerne. Văd firescul din îmbrăcăminte, muzică,
predici, relaţii, etc. Ei sesizează că marea majoritate a credincioşilor nu mai
trăiesc conform valorilor stabilite de Dumnezeu ci că trăiesc după cum le place
lor, lăsându-se influenţaţi de lume. Şi hotărăsc ca ei să nu se lase înşelaţi
şi să rămână credincioşi lui Dumnezeu şi să facă în toate voia Lui. Constată
însă că nu este uşor şi întâmpină opoziţie chiar din partea celor ce se numesc
fraţi.
Întodeauna a fost o presiune asupra
Bisericii din afară. Cei necredincioşi i-au ridiculizat pe cei ce credeau în
Isus Hristos şi care căutau să fie credincioşi lui Dumnezeu în toate aspectele.
Dar nu doar din afară au fost presiuni asupra credincioşilor ci şi dinăuntru,
din mijlocul celor ce se numeau şi se numesc creştini.
A existat în istorie un grup de
credincioşi cunoscuţi sub denumirea de “puritani”. Au apărut în Anglia, undeva
în jurul anului 1600. Dintre principiile pe care le aveau putem enumera câteva:
Recunoaşterea autorităţii supreme a Bibliei; Importanţa predicării Cuvântului
ca mijloc de a-i aduce pe oameni la Hristos; Păstrarea purităţii Bisericii; O
moralitate strictă şi o ajustare severă după principiile Scripturii;
Respectarea drepturilor civile, etc.
Din cauza “îngustimii” lor au intrat
în conflict cu autorităţile vremii şi au avut mult de suferit. Când spun
autorităţi spun rege şi biserică de stat, care lucrau mână în mână.
Circa o sută din aceşti puritani au
fost printre primii colonişti care au ajuns în Noua Anglie, America de mai
târziu. Au căutat un loc în care să-şi poată trăi credinţa aşa cum au înţeles
ei, fără nici un fel de constrângere. Interesant era că aceşti credincioşi erau
buni cetăţeni, nu făceau probleme nimănui, singura lor problemă consta în aceea
că erau foarte stricţi în ceea ce priveşte viaţa lor de credinţă şi că nu voiau
să facă nici un rabat de la aceasta. Suferinţa lor de aici s-a tras.
Azi, după sute de ani, sunt încă
ridiculizaţi de unii dar şi admiraţi de alţii. Ridiculizaţi sau admiraţi pentru
că ei au căutat să trăiască în mod practic principiile găsite în Scripturi.
Pentru ei Biblia nu era o carte de poveşti, aşa cum este pentru majoritatea
creştinilor de azi, ci o Carte practică, care te învaţă cum să trăieşti viaţa
zi de zi, în toate aspectele ei.
Constatăm că şi azi ca şi în orice alt timp în istorie, marea majoritate a
creştinilor sunt mulţumiţi cu calea lată.
Din start vreau să specific că nu includ în acel grup strict care vrea o trăire cât mai aproape de principiile Scripturii pe legalişti. Aceştia sunt o categorie de credincioşi care au înţeles complet greşit doctrina răscumpărării şi a lucrării de mântuire şi de transformare lucrată de Domnul Isus Hristos şi Duhul Sfânt. Ei sunt urmaşii fariseilor şi cărturarilor din vremea Domnului Isus .....
Nu de ei vorbesc şi pentru a fi cât
mai bine înţeles la ce fel de credincioşi mă refer aş da exemplul lui Ioan
Botezătorul sau al apostolilor Domnului Isus care I-au spus: “Iată că noi am
lăsat totul şi te-am urmat.”
Dacă ar fi să facem un sondaj printre
oamenii care nu cunosc Scripturile şi să-i rugăm să ne spună care a fost mai
mare legalist, Ioan Botezătorul sau unul dintre fariseii certaţi de Domnul
Isus, sunt convins că Ioan Botezătorul ar fi primul pe lista legaliştilor. Şi
totuşi nu era aşa. Ba era chiar pe dos. Ioan Botezătorul a fost numit de Domnul
Isus “cel mai mare om născut din femeie”.
Şi pentru că am ajuns la Ioan
Botezătorul sunt convins că dacă el ar trăi azi şi s-ar adresa credincioşilor
din adunări cuvintele lui nu ar fi mai blânde decât au fost faţă de fariseii
din vremea lui. Pentru că azi, în adunări, marea majoritate a credincioşilor nu
sunt interesaţi de o pocăinţă reală şi autentică ci doar vor să se ascundă de
mânia viitoare a lui Dumnezeu. Nu sunt preocupaţi de gloria şi slava lui
Dumnezeu cât de faptul că nu vor ei să ardă în focul iadului. Nu le pasă de
Dumnezeu ci le pasă de pielea lor. În consecinţă trăiesc pentru ei nu pentru
Dumnezeu. Şi ei cred că Dumnezeu este impresionat de faptul că duminica mai
merg la adunare, mai cântă un cântec, mai rostesc o rugăciune, de faptul că
odată au făcut un botez sau că au ajuns la performanţa înaltă de a vorbi în
alte limbi.
Cu toate că se vede că iubesc lumea
şi lucrurile ei şi că sunt fireşti prin comportament, îmbrăcăminte şi purtare,
ei au o părere foarte bună despre ei. Libertatea în Hristos au înţeles-o în
sensul de a fi liberi să trăiască ca lumea, să facă tot ce vor şi cred că vor
merge în cer doar pentru faptul că odată au rostit formula magică: “Isus
Hristos este Domnul”.
Puţini au înţeles că libertatea de
care vorbeşte Dumnezeu este libertatea de a nu mai păcătui, de a nu mai trăi
cum trăiesc neamurile. Da, Hristos a venit să ne elibereze! Să cunoaştem
Adevărul şi să fim liberi să nu mai păcătuim. Romani 6 cu 14: “Căci păcatul nu
va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.”
Şi acum ce se întâmplă? Marea
majoritate din adunări sunt lumeşti şi câţiva sunt legalişti. Dar printre ei se
află oameni care Îl caută cu toată inima pe Dumnezeu şi care văd că lucrurile
degenerează şi că credinţa multora are doar o formă dar fără conţinut. Ei văd
firescul din viaţa celor mai mulţi şi văd că Biblia este sucită după cum vrea
fiecare să-şi justifice purtarea lui lumească, văd că principiile lui Dumnezeu
sunt călcate în picioare şi poruncile Lui se desfiinţează în folosul datinilor
omeneşti. Văd toate acestea şi hotărăsc că ei nu vor trăi o astfel de credinţă
ci Îi vor fi credincioşi lui Dumnezeu în toate lucrurile. Şi începe calvarul.
Toţi se ridică împotriva lor, vorbesc
de cei din adunare nu din lume. Sunt acuzaţi că ar fi legalişti, că ar fi
fanatici, înguşti şi uneori chiar proşti. Şi, fiind în minoritate, sunt
marginalizaţi şi riculizaţi, vorbiţi cu răutate pe la spate.
Dar ce nu ştiu cei din adunare este
că adunarea aceea mai există şi Dumnezeu încă nu şi-a luat harul în totalitate
de acolo nu pentru cei mulţi ci pentru acea rămăşiţă care nu vrea cu nici un
chip să se lase atrasă pe direcţia lucrurilor fireşti şi a credinţei ieftine.
Ei au înţeles realitatea bătăliei spirituale şi au ales să o poarte prin post
şi rugăciune.
Câtă vreme vor mai exista aceşti
credincioşi va mai fi har. Când ei vor dispărea biserica va rămâne cu predici
sofisticate şi cântări, cu programe tot mai asemănătoare celor din lume, cu
forme fără viaţă.
În Luca capitolul 18 Domnul Isus
spunea: “Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?”.
Întrebarea aceasta era pusă în contextul mai general în care Domnul vorbeşte
despre rugăciunea stăruitoare, despre aleşii Lui care strigă zi şi noapte către
El. Eu înţeleg că atunci când va veni El nu va mai găsi credinţă, adică acei credincioşi
care să vadă răul, compromisul, lumescul şi firescul din adunări şi care să
strige necurmat către Dumnezeu să aibă milă. Altfel nu am nici o îndoială că
“credinţă” va fi. Adică mult ritual religios, multe programe şi multă forfotă
“creştină”. Dar Dumnezeu nu va fi implicat în toate acestea.
Şi pericolul ca această specie de
credincioşi să dispară este real. Se fac presiuni asupra lor chiar de cei din
biserici. Şi sunt şi ei oameni. Unii poate au ajuns să se întrebe: “Oare nu
cumva ceilalţi au dreptate? Iată că sunt singur împotriva curentului. Nu cumva
eu sunt greşit şi ceilalţi văd bine?”
Îmi vine în gând tot Ioan
Botezătorul. În Evanghelia lui Ioan la capitolul 1 citim:
26 “Drept răspuns, Ioan
le-a zis: „Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru stă Unul pe care voi nu-L
cunoaşteţi.
27 El este Acela care
vine după mine, şi care este înaintea mea; eu nu sunt vrednic să-I dezleg
cureaua încălţămintelor Lui.”
Acest Ioan Botezătorul a făcut
afirmaţii clare şi exacte despre Domnul Isus Hristos, L-a recunoscut ca fiind
Mesia, Răscumpărătorul lumii, Dumnezeu întrupat. La botezul Domnului Isus Ioan
a auzit glasul Tatălui din cer confirmând încă o dată că Domnul Isus era ceea
ce Ioan deja ştia. Apoi a văzut Duhul Sfânt coborând peste Domnul Isus în chip
de porumbel.
Ştiind toate acestea este aproape
uimitor ceea ce s-a întâmplat ceva mai târziu când Ioan a fost prins de Irod şi
aruncat în închisoare. De acolo din închisoare, cuprins de gânduri şi îndoieli,
Ioan îşi trimite ucenicii la Domnul Isus ca să-L întrebe dacă El este Mesia sau
să aştepte pe altul. Nici nu îţi vine să crezi că se poate întâmpla aşa ceva!
Cel mai mare om de până atunci cuprins de îndoială, după toate revelaţiile
clare primite din partea lui Dumnezeu!
Cred că sunt astfel de creştini şi
azi. Fie că s-au trezit singuri şi părăsiţi de restul credincioşilor pentru
fermitatea şi seriozitatea cu care ei privesc la fiecare aspect al credinţei
lor, fie că s-au trezit chiar persecutaţi în adunări, din acelaşi motiv.
Pe voi, cei care aţi hotărât să
ascultaţi în toate de Dumnezeu şi să nu faceţi nici un compromis, vreau să vă
încurajez să nu daţi înapoi. Nu vă lăsaţi impresionaţi de lucrurile noi dar pe
care nu le găsiţi în Scripturi. Nu amestecaţi lucrurile fireşti cu cele sfinte
şi nu lăsaţi foc străin pe altarul inimilor voastre. Modelul nu este în
adunările din America şi nici din altă parte ci în Biserica Primară şi, mai
mult, la Isus. Nu lăsaţi ca presiunea celor mulţi să aducă îndoială în inimile
şi cugetele voastre. Nu lăsaţi ca batjocurile din partea celor ce-şi spun
poporul Domnului să vă demobilizeze, să vă taie din elan. Nu lăsaţi ca focul
rugăciunii să se stingă. Rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc şi vă vorbesc de
rău, rugaţi-vă pentru lumină peste poporul Domnului.
Omul Lui Dumnezeu, Ieremia, a trecut
prin ceva simila Ieremia capitolul 15:
15 „Tu ştii tot, Doamne! Adu-ţi aminte de mine,
nu mă uita, răzbună-mă pe prigonitorii mei! Nu mă lua, după îndelunga Ta
răbdare. Gândeşte-Te că sufăr ocara din pricina Ta!....
Ieremia era singur împotriva
întregului popor, a poporului care spunea că este al lui Dumnezeu, era
batjocorit de acest popor. Şi durerea nu a fost puţină. A hotărât să nu stea în
adunarea celor ce petrec, adică a fraţilor lui care se credeau bine în relaţia
lor cu Dumnezeu. Şi în locul acceptării lor şi a veseliei din părtăşia cu
fraţii lui, a preferat să îşi găsească alinare în cuvintele Domnului care au
fost o bucurie pentru inima lui.
Când vine presiunea din partea celor
mulţi există tentaţia de a ceda şi de a te conforma mulţimii. Dar Domnul îi
spune lui Ieremia că dacă îi va rămâne credincios nu el se va întoarce la
fraţii lui ci ei se vor întoarce la el. Chiar dacă va fi greu şi vor fi multe
lupte, Domnul îl va însoţi şi ocroti.
Ce să facă cei ce nu vor să ia parte la
slobozenia şi petrecerile cu tentă de duhovnicesc din adunările de azi? Cărora
li se strigă de către fraţi: “Hei! Cine eşti tu? Te crezi mai bun ca noi?”.
Aşa cum Îi cerea Dumnezeu lui Ieremia
soluţia este o mai mare apropiere de Domnul, o dorinţă mai puternică pentru a
putea deosebi ce este de preţ de ce nu este de preţ, şi o cercetare mai adâncă
a ceea ce poartă eticheta “creştin”. Nu toţi care îşi spun Israel sunt Israel.
Şi trebuie luptat cu gândul îndoielii pe care cel rău îl va aduce şi care va
suna cam aşa: “Cine te crezi? Eşti tu mai sfânt ca alţii? Dacă ei au dreptate
şi tu te înşeli?”
Fie că această şoaptă va fi rostită
de “fraţi” sau “surori”, fie că va fi doar la nivelul gândului tău, atunci când
te vei trezi singur, tu trebuie să ştii ce crezi şi să nu te clatini. Şi
răspunsul hotărât de a rămâne credincios lui Dumnezeu în toate aspectele şi
detaliile să fie într-un duh smerit, recunoscând că nu eşti mai bun ca alţii ci
a fost şi este doar mila şi bunătatea lui Dumnezeu că valul înşelării, al
firescului şi al vieţii superficiale, nu te-a cuprins şi pe tine.
Dar mergi hotărât înainte pe calea
îngustă pe care merg puţini.
_________________________________________________________________________________
Americanizarea crestinismului
Americanizarea crestinismului este o carte scrisa de un american Gene Edwards.
Autorul este un fost pastor baptist american ,preocupat inca din
tinerete sa descopere crestinismul autentic a facut numeroase vizite in
Israel si Europa . Dupa ani de studiu ,el a scris o carte despre istoria
crestnismului in care el descrie biserica din primele secole ca fiind
formata din comunitati locale ,mici congregatii ,in care oamenii se
cunosteau intre ei , aveau relatii stranse ,la fel ca intr-o ca intr-o
familie.
El a
ajuns in final la concluzia ca acela este tipul de biserica crestina
autentica, formata din comunitati mici si nu asa cum exista in prezent
biserici mari de sute de membrii, in care oamenii nu se cunosc intre ei
practic nu exista o relatie de fratietate crestina adevarata cum ne
cere Hristos in sfanta Evanghelie.
In
consecinta Gene Edwards sa retras din functia de pastor baptist si
inceput sa militeze pentru un nou tip de biserica, formata din
congregatii mici ,in care membrii au relatii cat mai stranse intre ei.
In
acelasi timp el a scris cartea Americanizarea crestinsmului in care
Gene Edwards ia atitudine fatza de raspanadirea unui anumit model de
crestnism american ,nebiblic ,care este implantat in tari de pe toate
continentele ,finantat de americani.
Acest
tip de crestinism nebiblic ,liberal ,este inadecvat pentru a fi
implantat in tari cu o cultura diferita ,dupa parerea autorului - unde
ar trebui pastrat un model de crestinism autohton, un crestinism bazat
pe Scriptura dar autohton ,nu "importat" din USA .
Pana
aici totul pare OK ,mai putin unele exagerari cam patetice si in final o
atitudine tipic americana de respingere "en-gros" al modelului de
crestinism trecut si prezent si inplementarea unei model de biserica de
tip nou, "in case" in comunitati mici ,dupa cum se presupune ca a fost
biserica in primul secol.
Americanizarea crestinismului (fragmente)
Avem de-a face cu o sferă de influenţă mult mai mare: cea a mentalităţii americane ce conduce întreaga creştinătate evanghelică!
O biserică americană mondială, un creştinism american mondial.
Ce zi întunecoasă şi îngrozitoare va fi aceea. Sau ziua aceea a şi sosit deja?
Ce părere aveţi? Aceasta ne aduce pe noi la cea de-a treia posibilitate. Aceasta este alegerea pe care voi, cei din Estul Europei aveţi nevoie să o faceţi chiar acum. Este şansa pe care vest-europenii au scăpat-o! Nu li se va întâmpla nimic rău vest-europenilor dacă încearcă din nou.
Nici celorlaltor triburi, limbi, şi naţiuni ale acestui pământ care au acum credinţa creştină americanizată. Altfel, va învinge din nou universalismul pe această planetă. Nu avem nevoie de o biserică americană universală, după cum nu am avut nevoie nici de o biserică catolică universală. Nu ne putem permite să avem un al doilea Ev Mediu bisericesc.
În următorul capitol voi vorbi pe faţă creştinilor est-europeni. (Cei ce trăiţi în alte părţi ale lumii sunteţi invitaţi să ascultaţi întrucât aceasta îi afectează pe toţi.) Ajungem acum la cea dea treia posibilitate. Este mult mai bună decât prima; şi da, este de asemenea mai bună decât a doua posibilitate.
România, fă ceva nou şi revoluţionar!
Este o cale mult mai bună decât cea a trecutului. Este o cale mult mai superioară decât cea de a fi americanizaţi de către creştinii americani care în prezent vă invadează ţara.
Dar veţi avea nevoie de îndrăzneală. De multă îndrăzneală. Şi de mult curaj.
Încotro vă veţi îndrepta? Vă sugerez să faceţi ceva atât de radical încât numai cei mai buni creştini vă vor urma!
O nouă specie de lucrători creştini?
Un nou Ev Mediu întunecat
Dacă permiteţi americanizarea bisericilor voastre s-ar putea foarte bine să intrăm într-o nouă eră întunecată în care doar biserica americanizată este considerată ca fiind scripturală.
Celelalte tipuri de biserici vor fi condamnate, atacate şi chiar acuzate ca fiind eretice. Va exista o singură expresie universală a creştinismului... cea americană. Va fi doar o singură mentalitate, cea americană.
Concepţia americană
Ceea ce se întâmplă chiar acum în Estul Europei pune într-o lumină clară completa lipsă de discernământ a creştinismului de tip american. Priveşte de aproape şi atent la creştinismul american! Aceasta este ceea ce vreţi? Aşa doriţi să arate creştinismul de pe întreaga planetă?
Am adus apoi aminte de ceea ce s-a întâmplat în Nepal, repovestind cum în acea ţară creştinii americani au distrus bisericile indigene.
Bineînţeles au fost câteva reacţii. Câţiva din cei prezenţi au negat că ar fi făcut asemenea greşeli. „Noi nu facem aşa ceva în Europa de Est”. Un frate mi-a răspuns: „Gene, de ce ne spui cea mai rea întâmplare?”
Ei bine, în acel moment s-a întâmplat ceva.
Îndată un român a luat cuvântul. „Ceea ce Gene a spus nu este cazul cel mai rău, ci ceea ce se întâmplă... de regulă, ceea ce voi, americanii, faceţi în întreaga Europă de Est”.
În următoarele câteva minute acel frate ne-a făcut cu ou şi cu oţet cum rar se întâmplă. Ne-a spus istorii teribile ale activităţii americanilor în Estul Europei. Când el a terminat era o linişte deplină.
Ce s-a întâmplat în Nepal? Iată istoria unei naţiuni micuţe, atât de săracă, de izolată şi de înapoiată, fiind aproape la fel de primitivă cum era lumea pe timpul lui Pavel!
Să nu vă gândiţi la o ţară cu şosele care să lege oraşele între ele. Găsiţi doar poteci. Dacă ieşiţi din capitala ţării, Katmandu, procentul analfabeţilor este aproape 100%. Foarte mulţi oameni sunt bolnavi.
Când s-a născut biserica în Nepal, Evanghelia lui Cristos era în afara legii.
Într-o zi un nepalez a fost mântuit în India. El s-a întors înapoi în ţara lui ducând cu el şi Evanghelia. Preţul pe care el şi cei ce au crezut l-au plătit a fost foarte mare. Povestea lor este fără precedent în istoria creştinismului.
După multă persecuţie Nepalul a fost binecuvântat cu o biserică atât de pură, atât de răspândită în toată ţara precum a fost biserica din primul secol. Povestea bisericii indigene din Nepal nu are echivalent în istoria creştinismului. Bisericile care s-au format în Nepal au fost atât de bine încorporate ţării ca nimic altceva ce a fost făcut în Numele lui Cristos.
Dacă biserica „Nou-Testamentală” a existat vreodată în ultimii 1700 de ani, atunci ea a existat în Nepal. Din nefericire pentru ei, ei nu erau buni din punctul de vedere al mentalităţii americane. (Mă tem că nici Pavel n-ar fi fost bun, la fel!)
Cum a ajuns credinţa creştină în Nepal? Nu a venit din Occident deoarece abia după treizeci de ani guvernul nepalez a acordat libertate religioasă. Evanghelia a ajuns în Nepal printr-un nepalez. El a dus Evanghelia poporului său, pe vremea când credinţa creştină era în afara legii!
În Nepal, biserica s-a născut fără nici o influenţă occidentală şi cu totul în afara legii.
Ţineţi minte, un nepalez a dus Evanghelia acolo. Biserica din Nepal a fost în întregime în afara influenţei vestului!!! Acest lucru s-a dovedit a fi mai târziu punctul cel mai slab.
Biserica nepaleză, o biserică indigenă, organică, nativă, cu propriile ei căi, obiceiuri, cu propria cultură şi experienţă nu a putut fi oprită de către persecuţia guvernamentală. Dar ceea ce nu a putut face persecuţia unui guvern păgân, au făcut misionarii americani.
Ce s-a întâmplat? Înainte ca să fie acordată libertatea religioasă, în Nepal existau legi aspre împotriva credinţei creştine. Nu-i era permis accesul în ţară niciunui misionar creştin. Când aceste legi s-au schimbat, organizaţiile noastre non-denominaţionale au mers cu sutele în
Nepal! Am mers în Nepal cu aceaşi mentalitate şi metode cu care chiar acum mergem în România, Albania, Rusia, ţările C.S.I. şi toate celelalte ţări din Estul Europei.
În toate ţările, cu mici deosebiri, maniestăm aceeaşi agresiune, aceeaşi lipsă de respect pentru ceea ce nu este american. În Nepal aceste fapte au fost mai evidente!
Noi am văzut o biserică ca nici o altă biserică pe care o văzusem înainte şi am fost îngroziţi.
Ceea ce văzusem nu era vestic, şi ca urmare am considerat ca fiind ceva ciudat şi inferior.
http://muzicacrestinanet.wordpress.com
Matrimoniale crestini
http://crestiniiazi.wordpress.com/muzica-crestina/
