Totul a inceput prin anii 1965 -70 in perioada marilor evanghelizari de pe stadioane din SUA , un grup de hippioti proaspat si formal convertiti la crestinism au adus la biserica pe care o frecventau tobe si chitari electrice si au inceput sa cante muzica pe care ei o cunosteau si o indrageau cel mai mult pop, rock .
Asa a inceput in America un nou stil de muzica si de "inchinare" pe care l-au numit Christian Contemporany Music & Contemporany Worship , stilul de muzica laica pe versuri religioase cu chitari electrice si tobe sa raspandit ulterior in lumea intreaga, recent a devenit la moda si in Romania in mediul neoprotestant . "Inchinarea contemporana" are diferite forme de manifestare de la muzica ritmata acompaniata de tobe (si chitari electrice) in biserica, la concertele pop, rock sau hip hop "crestine" .
Teologul protestant american Terry Johnson a incercat o analiza "soft" a acestui fenomen si a scris chiar si o carte pe aceasta tema . In continuare va invit sa cititi un fragment de aceasta carte .
DEFINIȚIA ÎNCHINĂRII CONTEMPORANE
Există nenumărate tipuri de închinare etichetate drept „contemporane” (aceasta este una dintre problemele ei, după cum vom vedea) dar ceea ce avem noi în minte este utilizarea, mai mult sau mai puțin, unui format neprotocolar și degajat, utilizarea unei muzici la modă, a unei perioade de timp extinse dedicate cântării (de ex., cele 30-40 de minute de cântare neîntreruptă din deschiderea programului), a refrenelor repetate, a trupelor de laudă și închinare .
Închinarea contemporană mai poate fi descrisă și prin ceea ce îi lipsește adesea: rugăciunea solemnă (incluzând cele cinci tipuri de rugăciune biblică: adorarea, mărturisirea păcatelor, mulțumirea, cererea și mijlocirea), citirea pe larg a Bibliei, explicarea atentă a Bibliei și muzica sacră. Acestea sunt tendințe pe care le recomandăm a fi evitate în favoarea serviciilor tradiționale care conțin imnologie și psalmodie clasică, instrumente tradiționale, citiri secvențiale ale cărților Bibliei, predicarea expozitivă, rugăciune biblică substanțială și administrarea cu regularitate a sacramentelor.
1. Conținut biblic redus
Începem cu cea mai serioasă problemă a modului de închinare contemporan. Obiectivul închinării contemporane este accesibilitatea. Cheia spre accesibilitate este simplitatea: lecturi simple, predici simple, cântări simple, muzică familiară din punct de vedere cultural , format neprotocolar și predici prietenoase.
Motivația este atingerea mai multor oameni. Efectul net totuși este o reducere semnificativă a conținutului biblic. Și pentru că rugăciunile lungi, citirile lungi din Scriptură, explicațiile bine argumentate biblic, imnurile clasice sunt lucruri străine din punct de vedere cultural și cu șanse de plictisire a publicului, ele au fost cu totul aruncate peste bord. Biblia este puțin citită sau explicată și este puțin folosită în rugăciune. Dimensiunea conținutului biblic care se regăsește azi în serviciile de închinare s-a redus dramatic față de cea de acum o generație.
Începem cu cea mai serioasă problemă a modului de închinare contemporan. Obiectivul închinării contemporane este accesibilitatea. Cheia spre accesibilitate este simplitatea: lecturi simple, predici simple, cântări simple, muzică familiară din punct de vedere cultural , format neprotocolar și predici prietenoase.
Motivația este atingerea mai multor oameni. Efectul net totuși este o reducere semnificativă a conținutului biblic. Și pentru că rugăciunile lungi, citirile lungi din Scriptură, explicațiile bine argumentate biblic, imnurile clasice sunt lucruri străine din punct de vedere cultural și cu șanse de plictisire a publicului, ele au fost cu totul aruncate peste bord. Biblia este puțin citită sau explicată și este puțin folosită în rugăciune. Dimensiunea conținutului biblic care se regăsește azi în serviciile de închinare s-a redus dramatic față de cea de acum o generație.
Dacă credința vine în urma auzirii Cuvântului lui Cristos (Rom. 10:17), dacă copiii lui Dumnezeu sunt sfințiți de Cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 17:17), dacă ei sunt născuți din nou prin Cuvântul viu și care rămâne în veac (1 Pet. 1:23) și dacă ei cresc prin laptele curat al Cuvântului (1 Pet. 2:2), atunci această reducere clară, drastică a conținutului biblic este un dezastru total pentru creștinismul evanghelic. „Suntem martorii”, spune Kent Hughes, pastor multă vreme la biserica College Church din Wheaton, la „debiblicizarea închinării colective” cu rezultate catastrofale, după cum se va vedea în timp.
Puterea serviciului istoric de închinare al tradiției reformate a stat în conținutul biblic al acestuia. Scriptura a fost citită, predicată, s-a cântat din ea, s-au înălțat rugăciuni cu cuvintele ei, mergându-se în profunzime și de la un capăt la altul al ei, iar Cuvântul vizibil – sacramentele – au fost administrate cu regularitate.
Puterea serviciului istoric de închinare al tradiției reformate a stat în conținutul biblic al acestuia. Scriptura a fost citită, predicată, s-a cântat din ea, s-au înălțat rugăciuni cu cuvintele ei, mergându-se în profunzime și de la un capăt la altul al ei, iar Cuvântul vizibil – sacramentele – au fost administrate cu regularitate.
2. Favoritism demografic
Adoptarea formelor contemporane implică acordarea unui loc privilegiat preferințelor de stil și gust ale unui grup din comunitatea bisericii în detrimentul celorlalte, care, în acest proces, se înstrăinează de noile căi și de cei care le-au impus.
Gândiți-vă la bătrâna care a frecventat aceeași biserică toată viața ei de adult. Vechea formă a serviciului divin, vechile imnuri, formatul, orga, toate îi sunt familiare și dragi. Într-o duminică, ea intră în biserică și, în față, unde stătea cândva un amvon, vede în schimb câteva microfoane, tobe, chitare electrice și niște tineri „lideri ai închinării”.
Adoptarea formelor contemporane implică acordarea unui loc privilegiat preferințelor de stil și gust ale unui grup din comunitatea bisericii în detrimentul celorlalte, care, în acest proces, se înstrăinează de noile căi și de cei care le-au impus.
Gândiți-vă la bătrâna care a frecventat aceeași biserică toată viața ei de adult. Vechea formă a serviciului divin, vechile imnuri, formatul, orga, toate îi sunt familiare și dragi. Într-o duminică, ea intră în biserică și, în față, unde stătea cândva un amvon, vede în schimb câteva microfoane, tobe, chitare electrice și niște tineri „lideri ai închinării”.
Doar un grad semnificativ de uniformitate între biserici, de-a lungul timpului, al generațiilor, cuprinzând toate clasele sociale, culturile și etniile, asigură cadrul ca serviciile bisericii să nu aparțină în viitor unui anumit grup și, prin urmare, aparțin fiecărui grup fără deosebire. Doar printr-un serviciu istoric cu forme istorice poate adevărata universalitate biblică să fie păstrată și favoritismul demografic evitat.
3. Comunități divizate
Aceasta duce la a treia noastră îngrijorare. Favoritismul creează segregare. Ne-am putea oare imagina că apostolii ar fi fost de acord ca succesorii lor să înființeze în mod deliberat biserici alcătuite dintr-un singur tip de persoane, alese pe baza vârstei, a culturii, a stilurilor, a gusturilor sau a intereselor?
Nu cumva o parcurgere a Faptelor Apostolilor și a epistolelor Noului Testament dă la iveală o varietate de persoane la care se face referire: tineri și bătrâni, bogați și săraci, bărbați și femei, neamuri și evrei, căsătoriți și necăsătoriți (Gal. 3:28; Tit 2:1 și urm.; Iacov 2:1 și urm.; Fapte 6:1 și urm.; 1 Cor. 7:1 și urm. etc.)? Într-adevăr, nu arată oare textele Noului Testament că apostolii erau obligați să rezolve un număr de probleme tocmai pentru că bisericile lor nu erau divizate pe categorii lumești?
Și totuși rezultatul inevitabil al unei metode „conduse de piață” aplicate la lucrare este segregarea pe baza preferințelor culturale (aceasta implică filozofia de tip „a fi condus de scopuri”, în ciuda negării susținătorilor ei). Fă publicitate bisericii avându-l în vedere pe „Sam de la Saddleback” (tipul tânăr, intelectual, cu stare, priceput în ale tehnologiei, căruia îi place rockul temperat) și rezultatul va fi o biserică alcătuită din „Sam”-ii de la Saddleback. John, Bill și Sue de la Saddleback își vor găsi un loc în altă parte. Bogata „adunare a sfinților” așa cum au văzut-o apostolii, cu nevoia sfințitoare de a ține cont de cei de care ne deosebim, de a le împlini nevoile (gândiți-vă: tinerii îngrijindu-se de cei bătrâni, cei singuri, de familii etc.), de a ne adapta la preocupările lor a fost distrusă.
Aceasta nu înseamnă că biserica nu poate avea lucrări specifice pe vârste (de ex., tineri, studenți, bătrâni, personal militar). Nici nu vrem să spunem că biserica nu trebuie să aibă programe periodice menite să se adreseze anumitor grupuri. Problema este: din cine e alcătuită biserica atunci când toată congregația se adună la un loc? Forma de lucrare pe care o alegem în cele din urmă este determinată de eclesiologia noastră. Cum ne imaginăm biserica? Este ea o instituție divină care transcende categoriile lumești, în care nu mai este nici bărbat, nici femeie, nici rob, nici om liber, nici grec, nici iudeu (Gal. 3:28)? Credem noi în adunarea tuturor sfinților? Dacă da, atunci n-ar trebui să adoptăm forme ale slujirii care duc la alcătuirea bisericii dintr-un singur tip de persoane, prin excluderea de facto a tuturor celorlalți. Atunci când procedăm astfel, spune David Wells, „când pornim cu o metodologie despre care știm că va crea biserici monolitice și monocrome din punct de vedere cultural, generațional, economic și rasial, ceva s-a pierdut”. Mai mult, Wells afirmă că „logica Evangheliei așa cum a înțeles-o Pavel și logica marketingului Bisericii așa cum îl practicăm azi sunt pur și simplu în conflict”.
Aceasta duce la a treia noastră îngrijorare. Favoritismul creează segregare. Ne-am putea oare imagina că apostolii ar fi fost de acord ca succesorii lor să înființeze în mod deliberat biserici alcătuite dintr-un singur tip de persoane, alese pe baza vârstei, a culturii, a stilurilor, a gusturilor sau a intereselor?
Nu cumva o parcurgere a Faptelor Apostolilor și a epistolelor Noului Testament dă la iveală o varietate de persoane la care se face referire: tineri și bătrâni, bogați și săraci, bărbați și femei, neamuri și evrei, căsătoriți și necăsătoriți (Gal. 3:28; Tit 2:1 și urm.; Iacov 2:1 și urm.; Fapte 6:1 și urm.; 1 Cor. 7:1 și urm. etc.)? Într-adevăr, nu arată oare textele Noului Testament că apostolii erau obligați să rezolve un număr de probleme tocmai pentru că bisericile lor nu erau divizate pe categorii lumești?
Și totuși rezultatul inevitabil al unei metode „conduse de piață” aplicate la lucrare este segregarea pe baza preferințelor culturale (aceasta implică filozofia de tip „a fi condus de scopuri”, în ciuda negării susținătorilor ei). Fă publicitate bisericii avându-l în vedere pe „Sam de la Saddleback” (tipul tânăr, intelectual, cu stare, priceput în ale tehnologiei, căruia îi place rockul temperat) și rezultatul va fi o biserică alcătuită din „Sam”-ii de la Saddleback. John, Bill și Sue de la Saddleback își vor găsi un loc în altă parte. Bogata „adunare a sfinților” așa cum au văzut-o apostolii, cu nevoia sfințitoare de a ține cont de cei de care ne deosebim, de a le împlini nevoile (gândiți-vă: tinerii îngrijindu-se de cei bătrâni, cei singuri, de familii etc.), de a ne adapta la preocupările lor a fost distrusă.
Aceasta nu înseamnă că biserica nu poate avea lucrări specifice pe vârste (de ex., tineri, studenți, bătrâni, personal militar). Nici nu vrem să spunem că biserica nu trebuie să aibă programe periodice menite să se adreseze anumitor grupuri. Problema este: din cine e alcătuită biserica atunci când toată congregația se adună la un loc? Forma de lucrare pe care o alegem în cele din urmă este determinată de eclesiologia noastră. Cum ne imaginăm biserica? Este ea o instituție divină care transcende categoriile lumești, în care nu mai este nici bărbat, nici femeie, nici rob, nici om liber, nici grec, nici iudeu (Gal. 3:28)? Credem noi în adunarea tuturor sfinților? Dacă da, atunci n-ar trebui să adoptăm forme ale slujirii care duc la alcătuirea bisericii dintr-un singur tip de persoane, prin excluderea de facto a tuturor celorlalți. Atunci când procedăm astfel, spune David Wells, „când pornim cu o metodologie despre care știm că va crea biserici monolitice și monocrome din punct de vedere cultural, generațional, economic și rasial, ceva s-a pierdut”. Mai mult, Wells afirmă că „logica Evangheliei așa cum a înțeles-o Pavel și logica marketingului Bisericii așa cum îl practicăm azi sunt pur și simplu în conflict”.
4. Scop modificat
Argumentul principal pentru modul contemporan de închinare, am afirmat noi, este acela de a ajunge la oameni. Formatul și muzica contemporană sunt utilizate, așa se susține în general, deoarece le sunt familiare tinerilor sau preferate de oamenii moderni, ori au un stil care place unui anumit grup social.
Priviți ce s-a întâmplat cu sălile tipice ale serviciilor contemporane: scene, lumini ca la teatru, formații muzicale, cântăreți, dansatori, actori, scaune aranjate ca la teatru. Toate trăsăturile spectacolului sunt prezente. De ce? Deoarece satisfacerea publicului, deși din motive evanghelistice, a devenit în mod excepțional scopul. Dată fiind o civilizație care „se amuză până moare”, pentru a împrumuta expresia memorabilă a lui Neil Postman, divertismentul evanghelistic este considerat necesar dacă e vorba de adunarea mulțimilor.
Este vreo problemă cu aceasta? Da! În mod periculos se apropie de idolatrie ar fi spus generațiile anterioare despre o practică prin care se subminează manifestările devoționale publice ale poporului lui Dumnezeu în favoarea divertismentului.
Ce s-a pierdut în acest proces? Reverența, în primul rând. Amuzamentul și reverența nu sunt compatibile. Am crede că acest lucru ar fi de la sine evident. Lucrarea solemnă a veșniciei nu poate fi făcută într-un mediu plin de veselie. La fel de importante sunt lucrurile la care s-a renunțat și pe care generațiile de dinainte le-au considerat esențiale serviciilor de închinare, fiind lăsate de o parte din pricina valorii lor nesemnificative ca divertisment, pentru că au slabe șanse de captare a atenției vizitatorilor.
Vorbim despre rugăciune și citirea Bibliei. Citirile secvențiale ale cărților Bibliei (lectio continua) au constituit practica bisericilor apostolice și timpurii, au fost reînviate de reformatori și au fost caracteristice serviciilor bisericii reformate până în timpurile moderne.
Totuși citirea sistematică a Bibliei aproape că a dispărut cu totul din serviciile publice ale bisericilor evanghelice, sărăcind spiritual congregațiile în acest proces. La fel de tulburătoare a fost dispariția rugăciunii publice. În cadrul închinării reformate istorice, rugăciunii i se dădea un timp substanțial. Se dădea atenție celor șase genuri de bază ale rugăciunii: de laudă, de mărturisire a păcatului, de mulțumire, de mijlocire, de iluminare și de binecuvântare. Uneori, câteva dintre aceste categorii erau combinate într-o rugăciune „mare” sau „pastorală”. Alteori, ele rămâneau separate și distincte. Conducerea în rugăciunea publică era văzută ca un dar care trebuia cultivat și astfel era un mijloc puternic de edificare a congregației (a se vedea 1 Cor. 14:14-19). Scriitori înzestrați, ca Matthew Henry (A Method for Prayer) și Isaac Watts (A Guide to Prayer), au scris materiale care i-au ajutat pe slujitorii duhovnicești și capii de familie în dezvoltarea acestui dar.
Toate acestea s-au pierdut. Rămâne puțină viziune pentru rugăciunea publică. Doar rugăciunile simbolice persistă și ele sunt, în general, răbdate, nu anticipate cu bucurie. Din moment ce congregațiile învață, într-o măsură semnificativă, cum să se roage pe baza modelului oferit de pastorii lor, sărăcia spirituală rezultantă este incalculabilă. În ce sens poate un serviciu să fie numit serviciu de închinare dacă omite rugăciunea? „Rugăciunea”, spune Isaac Watts, „este o parte considerabilă, dacă nu partea principală, a închinării publice.”
Generațiile anterioare au înțeles acest lucru și au pus astfel în practică rugăciunea publică extinsă. Mai mult, s-a pierdut, de asemenea, recunoașterea publică a depinderii de Dumnezeu, care este uneori explicită, dar întotdeauna implicită în rugăciune. Atunci când congregațiile se roagă, ele spun, în esență: „Doar prin Adevărata Viță, Domnul nostru Isus Cristos, avem viață și rodnicie, iertarea păcatelor și pâinea zilnică. Despărțiți de El, nu putem face nimic.” (Ioan 15:1-5) „Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt”, au spus sfinții (1 Cor. 15:10).
Este esențial ca această demonstrație a „depinderii prin rugăciune” să nu se piardă pe parcursul căutării accesibilității și a relevanței.
Argumentul principal pentru modul contemporan de închinare, am afirmat noi, este acela de a ajunge la oameni. Formatul și muzica contemporană sunt utilizate, așa se susține în general, deoarece le sunt familiare tinerilor sau preferate de oamenii moderni, ori au un stil care place unui anumit grup social.
Priviți ce s-a întâmplat cu sălile tipice ale serviciilor contemporane: scene, lumini ca la teatru, formații muzicale, cântăreți, dansatori, actori, scaune aranjate ca la teatru. Toate trăsăturile spectacolului sunt prezente. De ce? Deoarece satisfacerea publicului, deși din motive evanghelistice, a devenit în mod excepțional scopul. Dată fiind o civilizație care „se amuză până moare”, pentru a împrumuta expresia memorabilă a lui Neil Postman, divertismentul evanghelistic este considerat necesar dacă e vorba de adunarea mulțimilor.
Este vreo problemă cu aceasta? Da! În mod periculos se apropie de idolatrie ar fi spus generațiile anterioare despre o practică prin care se subminează manifestările devoționale publice ale poporului lui Dumnezeu în favoarea divertismentului.
Ce s-a pierdut în acest proces? Reverența, în primul rând. Amuzamentul și reverența nu sunt compatibile. Am crede că acest lucru ar fi de la sine evident. Lucrarea solemnă a veșniciei nu poate fi făcută într-un mediu plin de veselie. La fel de importante sunt lucrurile la care s-a renunțat și pe care generațiile de dinainte le-au considerat esențiale serviciilor de închinare, fiind lăsate de o parte din pricina valorii lor nesemnificative ca divertisment, pentru că au slabe șanse de captare a atenției vizitatorilor.
Vorbim despre rugăciune și citirea Bibliei. Citirile secvențiale ale cărților Bibliei (lectio continua) au constituit practica bisericilor apostolice și timpurii, au fost reînviate de reformatori și au fost caracteristice serviciilor bisericii reformate până în timpurile moderne.
Totuși citirea sistematică a Bibliei aproape că a dispărut cu totul din serviciile publice ale bisericilor evanghelice, sărăcind spiritual congregațiile în acest proces. La fel de tulburătoare a fost dispariția rugăciunii publice. În cadrul închinării reformate istorice, rugăciunii i se dădea un timp substanțial. Se dădea atenție celor șase genuri de bază ale rugăciunii: de laudă, de mărturisire a păcatului, de mulțumire, de mijlocire, de iluminare și de binecuvântare. Uneori, câteva dintre aceste categorii erau combinate într-o rugăciune „mare” sau „pastorală”. Alteori, ele rămâneau separate și distincte. Conducerea în rugăciunea publică era văzută ca un dar care trebuia cultivat și astfel era un mijloc puternic de edificare a congregației (a se vedea 1 Cor. 14:14-19). Scriitori înzestrați, ca Matthew Henry (A Method for Prayer) și Isaac Watts (A Guide to Prayer), au scris materiale care i-au ajutat pe slujitorii duhovnicești și capii de familie în dezvoltarea acestui dar.
Toate acestea s-au pierdut. Rămâne puțină viziune pentru rugăciunea publică. Doar rugăciunile simbolice persistă și ele sunt, în general, răbdate, nu anticipate cu bucurie. Din moment ce congregațiile învață, într-o măsură semnificativă, cum să se roage pe baza modelului oferit de pastorii lor, sărăcia spirituală rezultantă este incalculabilă. În ce sens poate un serviciu să fie numit serviciu de închinare dacă omite rugăciunea? „Rugăciunea”, spune Isaac Watts, „este o parte considerabilă, dacă nu partea principală, a închinării publice.”
Generațiile anterioare au înțeles acest lucru și au pus astfel în practică rugăciunea publică extinsă. Mai mult, s-a pierdut, de asemenea, recunoașterea publică a depinderii de Dumnezeu, care este uneori explicită, dar întotdeauna implicită în rugăciune. Atunci când congregațiile se roagă, ele spun, în esență: „Doar prin Adevărata Viță, Domnul nostru Isus Cristos, avem viață și rodnicie, iertarea păcatelor și pâinea zilnică. Despărțiți de El, nu putem face nimic.” (Ioan 15:1-5) „Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt”, au spus sfinții (1 Cor. 15:10).
Este esențial ca această demonstrație a „depinderii prin rugăciune” să nu se piardă pe parcursul căutării accesibilității și a relevanței.
5. Structură liturgică fără sens
Desfășurarea părților serviciului divin, datând din vremuri străvechi, este cea susținută de evanghelia însăși.
Evanghelia este predicată prin ordinea tradițională a serviciului chiar înainte ca predica să fie rostită. Serviciile de închinare istorice ale protestantismului au fost conduse de logica Evangheliei. Iată la ce mă refer.
1. Chemare la Închinare
2. Adorare
3. Citirea Legii și Mărturisirea păcatelor
4. Asigurarea iertării și Mulțumirea
5. Cererea și Mijlocirea
6. Predica
7. Cina Domnului
8. Răspunsul nostru
9. Benedicția
Altfel spus, o viziune reînnoită a lui Dumnezeu prin laudă/adorare, duce la mărturisirea păcatului (ca în Isaia 6 unde vedem același tipar liturgic ca și cel al Evangheliei), la mulțumiri pentru iertare, la folosirea mijloacelor harului (Cuvânt, sacramente, rugăciune) pentru înviorarea congregației.
Desfășurarea părților serviciului divin, datând din vremuri străvechi, este cea susținută de evanghelia însăși.
Evanghelia este predicată prin ordinea tradițională a serviciului chiar înainte ca predica să fie rostită. Serviciile de închinare istorice ale protestantismului au fost conduse de logica Evangheliei. Iată la ce mă refer.
1. Chemare la Închinare
2. Adorare
3. Citirea Legii și Mărturisirea păcatelor
4. Asigurarea iertării și Mulțumirea
5. Cererea și Mijlocirea
6. Predica
7. Cina Domnului
8. Răspunsul nostru
9. Benedicția
Altfel spus, o viziune reînnoită a lui Dumnezeu prin laudă/adorare, duce la mărturisirea păcatului (ca în Isaia 6 unde vedem același tipar liturgic ca și cel al Evangheliei), la mulțumiri pentru iertare, la folosirea mijloacelor harului (Cuvânt, sacramente, rugăciune) pentru înviorarea congregației.
6. Disprețuirea tradiției
„Disprețuire” e un cuvânt dur. Totuși ce să înțelegem despre o mișcare care reinventează roata liturgică și care recunoaște cu greu practicile creștinilor din ultimii peste 2.000 de ani? Diferitele biserici – protestantă, romano-catolică și ortodoxă răsăriteană – își au toate propriile lor culturi liturgice. Aceste culturi își au rădăcinile în Scriptură și în Biserica Primară. Ele și-au dezvoltat treptat imnodia lor distinctă, ordinea rugăciunilor, a citirilor, a cântărilor, a predicii, euharistia și diferitele lor forme, ceremonii și elemente. Preocuparea noastră se axează asupra protestantismului reformat. Reformatorii și-au bazat reformele lor privind închinarea pe o exegeză atentă a textelor biblice relevante, pe implicațiile ideilor teologice proaspete ale Reformei (de ex., sola Scriptura; solo Christo etc.) și pe studierea practicilor Părinților Bisericii. Au existat temeiuri biblice, teologice și istorice convingătoare pentru forma pe care au luat-o reformele lor. Într-adevăr, închinarea reformată a rămas substanțial aceeași timp de 450 de ani (de la 1524 până în anii 1980), cu dedicarea ei față de predicarea expozitivă, citirea Scripturii, rugăciunea completă, imnodia și psalmodia clasică, administrarea regulată a sacramentelor și o ordine simplă de trecere de la laudă la mărturisirea păcatelor, la mulțumire, la mijloacele harului, toate cu o minimă ceremonie și un minim ritual. Uneori, bisericile reformate au inclus o utilizare moderată a formelor fixe (de ex., Crezul) și alteori n-au folosit nicio formă fixă. Totuși ordinea și elementele au fost în esență aceleași de la „Forma rugăciunii bisericii” a lui Calvin până la „Îndrumarul pentru închinarea publică” al Adunării de la Westminster și ulterior.
Mișcarea de închinare contemporană a arătat, în principal, dispreț față de acest consens. Ea a desconsiderat foarte mult înțelepciunea predecesorilor noștri spirituali și nu a ezitat să le ignore sfatul. Acest lucru nu este doar nechibzuit, dar și arogant și contrar poruncilor apostolilor înșiși care au insistat că noi trebuie să ne ținem nu doar de învățăturile bisericii (didache), de „instrucțiunile” ei (katecheesis), de „mesajul” ei (kerygma) și de „evanghelia” ei (evangelion), ci și de „tradițiile” ei. „... păstrați tradițiile”, îndeamnă apostolul Pavel (paradosis; a se vedea 2 Tes. 2:15; 3:6; 1 Cor. 11:2). Tim Keller a observat pe bună dreptate: „Lipsa dorinței de a consulta tradiția nu este în armonie nici cu smerenia creștină, nici cu comunitatea creștină.”
Tradiția nu trebuie să aibă forța Scripturii, cu toate acestea, ea trebuie să ne solicite atenția și să ne impună respectul. Schimbările produse de mișcarea de închinare contemporană au fost făcute, în cel mai bun caz, în urma unei reflecții biblice, teologice sau istorice superficiale. Inovațiile au fost introduse într-un vid teologic și istoric, fără a se considera necesară interacțiunea cu teologii protestantismului reformat, cu crezurile sau rânduielile serviciului divin. S-au făcut și se vor face greșeli prostești pe măsură ce biserica înaintează golită de înțelepciunea călăuzitoare a părinților noștri în credință. Închinarea reformată istorică îi acordă tradiției respectul pe care îl merită. Nu cere oare porunca a cincea să ne cinstim tații și mamele noastre spirituale? Oare nu a condus Duhul Sfânt Biserica în „tot adevărul” în ultimii 2.000 de ani sau a început să facă așa numai în vremurile actuale (Ioan 16:13)?
Respectul pentru ideile și aplicațiile biblice ale strămoșilor noștri spirituali și lucrarea Duhului Sfânt de-a lungul secolelor cer din partea noastră o reflectare atentă asupra tradițiilor trecutului. Noi venim la lucrarea bisericii mai întâi pentru a auzi și numai după aceea pentru a vorbi.
„Disprețuire” e un cuvânt dur. Totuși ce să înțelegem despre o mișcare care reinventează roata liturgică și care recunoaște cu greu practicile creștinilor din ultimii peste 2.000 de ani? Diferitele biserici – protestantă, romano-catolică și ortodoxă răsăriteană – își au toate propriile lor culturi liturgice. Aceste culturi își au rădăcinile în Scriptură și în Biserica Primară. Ele și-au dezvoltat treptat imnodia lor distinctă, ordinea rugăciunilor, a citirilor, a cântărilor, a predicii, euharistia și diferitele lor forme, ceremonii și elemente. Preocuparea noastră se axează asupra protestantismului reformat. Reformatorii și-au bazat reformele lor privind închinarea pe o exegeză atentă a textelor biblice relevante, pe implicațiile ideilor teologice proaspete ale Reformei (de ex., sola Scriptura; solo Christo etc.) și pe studierea practicilor Părinților Bisericii. Au existat temeiuri biblice, teologice și istorice convingătoare pentru forma pe care au luat-o reformele lor. Într-adevăr, închinarea reformată a rămas substanțial aceeași timp de 450 de ani (de la 1524 până în anii 1980), cu dedicarea ei față de predicarea expozitivă, citirea Scripturii, rugăciunea completă, imnodia și psalmodia clasică, administrarea regulată a sacramentelor și o ordine simplă de trecere de la laudă la mărturisirea păcatelor, la mulțumire, la mijloacele harului, toate cu o minimă ceremonie și un minim ritual. Uneori, bisericile reformate au inclus o utilizare moderată a formelor fixe (de ex., Crezul) și alteori n-au folosit nicio formă fixă. Totuși ordinea și elementele au fost în esență aceleași de la „Forma rugăciunii bisericii” a lui Calvin până la „Îndrumarul pentru închinarea publică” al Adunării de la Westminster și ulterior.
Mișcarea de închinare contemporană a arătat, în principal, dispreț față de acest consens. Ea a desconsiderat foarte mult înțelepciunea predecesorilor noștri spirituali și nu a ezitat să le ignore sfatul. Acest lucru nu este doar nechibzuit, dar și arogant și contrar poruncilor apostolilor înșiși care au insistat că noi trebuie să ne ținem nu doar de învățăturile bisericii (didache), de „instrucțiunile” ei (katecheesis), de „mesajul” ei (kerygma) și de „evanghelia” ei (evangelion), ci și de „tradițiile” ei. „... păstrați tradițiile”, îndeamnă apostolul Pavel (paradosis; a se vedea 2 Tes. 2:15; 3:6; 1 Cor. 11:2). Tim Keller a observat pe bună dreptate: „Lipsa dorinței de a consulta tradiția nu este în armonie nici cu smerenia creștină, nici cu comunitatea creștină.”
Tradiția nu trebuie să aibă forța Scripturii, cu toate acestea, ea trebuie să ne solicite atenția și să ne impună respectul. Schimbările produse de mișcarea de închinare contemporană au fost făcute, în cel mai bun caz, în urma unei reflecții biblice, teologice sau istorice superficiale. Inovațiile au fost introduse într-un vid teologic și istoric, fără a se considera necesară interacțiunea cu teologii protestantismului reformat, cu crezurile sau rânduielile serviciului divin. S-au făcut și se vor face greșeli prostești pe măsură ce biserica înaintează golită de înțelepciunea călăuzitoare a părinților noștri în credință. Închinarea reformată istorică îi acordă tradiției respectul pe care îl merită. Nu cere oare porunca a cincea să ne cinstim tații și mamele noastre spirituale? Oare nu a condus Duhul Sfânt Biserica în „tot adevărul” în ultimii 2.000 de ani sau a început să facă așa numai în vremurile actuale (Ioan 16:13)?
Respectul pentru ideile și aplicațiile biblice ale strămoșilor noștri spirituali și lucrarea Duhului Sfânt de-a lungul secolelor cer din partea noastră o reflectare atentă asupra tradițiilor trecutului. Noi venim la lucrarea bisericii mai întâi pentru a auzi și numai după aceea pentru a vorbi.
7. Utilizarea naivă a culturii populare
Caracterul (in)ofensiv al culturii contemporane, adaptabilitatea formelor ei și aspectul convenabil al muzicii și al etosului ei au fost însușite pe scară largă și cu naivitate de susținătorii închinării contemporane. Tradiția „muzicii sacre”, adică ideea că biserica are propria ei activitate distinctă (închinarea) și astfel propria ei muzică distinctă (cum e cea din cărțile de cântări), a fost înțeleasă din cele dintâi secole ale Bisericii până în timpurile moderne.
Convingerea că muzica lumii nu este potrivită pentru închinarea creștină, datând de la Augustin (354-430 AD) și chiar de dinainte (de ex., Tertulian, 160-225 AD), a fost susținută de Calvin (melodiile pe care le cântăm în tavernele noastre, a insistat el, nu sunt cele pe care ar trebui să le cântăm „în prezența lui Dumnezeu și a îngerilor Lui”) și a fost înțelegerea care a prevalat printre toți creștinii până foarte recent.
Mitul că Luther a împrumutat „melodii de bar” pentru imnurile lui a fost demontat în mod amănunțit în ultimii ani. Muzica sanctuarului n-a fost niciodată muzica unei culturi seculare, până recent. Deși strămoșii noștri spirituali nu au folosit limbajul sociologilor McLuhan/ Postman, concepția lor era că „mediul/mijlocul este mesajul”. Nu trimite o cerere în căsătorie prin e-mail. Nu acompania oratoriul Mesia al lui Händel cu o țiteră sau cu un fluier. Mijlocul de exprimare este relevant pentru mesajul exprimat. O mișcare măreață sau un mesaj măreț pot fi trivializate prin folosirea de mijloace nedemne, ca o mireasă care ar păși pe melodia formației Beatles „I Wanna Hold Your Hand” și ca un predicator care s-a referi la întrupare cu cuvintele „God in a bod”. Limbajul și muzica pop sunt întinate de asocieri cu ceea ce e la modă (budismul e la modă: static, distant, netulburat; creștinismul nu este), vulgar și ilegal („sex, droguri și rock ’n’ roll”).
Mai mult, dincolo de asocieri, limbajul și muzica pop exprimă și promovează în mod activ ceea ce e la modă, vulgar și ilegal. Muzica rock, în particular, a fost motorul revoluției sexuale, mesajul ei implicit fiind unul al impulsivității, al satisfacției imediate și al renunțării la înfrânarea de sine.
Din nou, lipsa aproape completă a reflecției teologice cu privire la folosirea formelor muzicale pângărite și nepotrivite este la fel de dezamăgitoare ca însăși utilizarea lor. Exceptând defăimările la adresa câtorva suflete brave care și-au exprimat îngrijorările cu privire la folosirea lor în închinarea creștină, utilitatea formelor pop este asumată. Suntem înclinați să credem că percepțiile greșite despre Dumnezeu, care se pot demonstra, și ignoranța privitoare la sfințenia Lui printre creștinii de azi au legătură cu impactul degradant al folosirii limbajului și muzicii la modă în închinarea creștină.
Caracterul (in)ofensiv al culturii contemporane, adaptabilitatea formelor ei și aspectul convenabil al muzicii și al etosului ei au fost însușite pe scară largă și cu naivitate de susținătorii închinării contemporane. Tradiția „muzicii sacre”, adică ideea că biserica are propria ei activitate distinctă (închinarea) și astfel propria ei muzică distinctă (cum e cea din cărțile de cântări), a fost înțeleasă din cele dintâi secole ale Bisericii până în timpurile moderne.
Convingerea că muzica lumii nu este potrivită pentru închinarea creștină, datând de la Augustin (354-430 AD) și chiar de dinainte (de ex., Tertulian, 160-225 AD), a fost susținută de Calvin (melodiile pe care le cântăm în tavernele noastre, a insistat el, nu sunt cele pe care ar trebui să le cântăm „în prezența lui Dumnezeu și a îngerilor Lui”) și a fost înțelegerea care a prevalat printre toți creștinii până foarte recent.
Mitul că Luther a împrumutat „melodii de bar” pentru imnurile lui a fost demontat în mod amănunțit în ultimii ani. Muzica sanctuarului n-a fost niciodată muzica unei culturi seculare, până recent. Deși strămoșii noștri spirituali nu au folosit limbajul sociologilor McLuhan/ Postman, concepția lor era că „mediul/mijlocul este mesajul”. Nu trimite o cerere în căsătorie prin e-mail. Nu acompania oratoriul Mesia al lui Händel cu o țiteră sau cu un fluier. Mijlocul de exprimare este relevant pentru mesajul exprimat. O mișcare măreață sau un mesaj măreț pot fi trivializate prin folosirea de mijloace nedemne, ca o mireasă care ar păși pe melodia formației Beatles „I Wanna Hold Your Hand” și ca un predicator care s-a referi la întrupare cu cuvintele „God in a bod”. Limbajul și muzica pop sunt întinate de asocieri cu ceea ce e la modă (budismul e la modă: static, distant, netulburat; creștinismul nu este), vulgar și ilegal („sex, droguri și rock ’n’ roll”).
Mai mult, dincolo de asocieri, limbajul și muzica pop exprimă și promovează în mod activ ceea ce e la modă, vulgar și ilegal. Muzica rock, în particular, a fost motorul revoluției sexuale, mesajul ei implicit fiind unul al impulsivității, al satisfacției imediate și al renunțării la înfrânarea de sine.
Din nou, lipsa aproape completă a reflecției teologice cu privire la folosirea formelor muzicale pângărite și nepotrivite este la fel de dezamăgitoare ca însăși utilizarea lor. Exceptând defăimările la adresa câtorva suflete brave care și-au exprimat îngrijorările cu privire la folosirea lor în închinarea creștină, utilitatea formelor pop este asumată. Suntem înclinați să credem că percepțiile greșite despre Dumnezeu, care se pot demonstra, și ignoranța privitoare la sfințenia Lui printre creștinii de azi au legătură cu impactul degradant al folosirii limbajului și muzicii la modă în închinarea creștină.
8. Relativismul estetic
Judecățile de estetică au loc în fiecare săptămână în bisericile cu mod de închinare contemporan. Deși mulți neagă adesea că se pot face judecăți de estetică și insistă că problemele legate de frumusețe sunt în ochiul proverbial al privitorului proverbial. Apoi se vor gândi ce muzică de deschidere „bună” și plină de energie ar putea folosi, ce muzică „bună” de tranziție spre o stare mai liniștită și ce muzică „bună” ar fi potrivită pentru trecerea la predică. Se face apoi o sortare, trecându-se prin numeroasele partituri muzicale produse de mișcarea de închinare contemporană începând de la mijlocul anilor 1970. Multe cântece care erau la modă la începutul anilor 1980 nu mai sunt folosite, fiind considerate, presupune cineva, ca nemaifiind „bune”. Muzica recentă este pieptănată cu grijă pentru a putea fi privită drept „cea mai bună”
Judecățile de estetică au loc în fiecare săptămână în bisericile cu mod de închinare contemporan. Deși mulți neagă adesea că se pot face judecăți de estetică și insistă că problemele legate de frumusețe sunt în ochiul proverbial al privitorului proverbial. Apoi se vor gândi ce muzică de deschidere „bună” și plină de energie ar putea folosi, ce muzică „bună” de tranziție spre o stare mai liniștită și ce muzică „bună” ar fi potrivită pentru trecerea la predică. Se face apoi o sortare, trecându-se prin numeroasele partituri muzicale produse de mișcarea de închinare contemporană începând de la mijlocul anilor 1970. Multe cântece care erau la modă la începutul anilor 1980 nu mai sunt folosite, fiind considerate, presupune cineva, ca nemaifiind „bune”. Muzica recentă este pieptănată cu grijă pentru a putea fi privită drept „cea mai bună”
9. Pragmatism
Noi îndemnăm bisericile să nu se lase doborâte de presiunea adoptării formelor specifice mișcării contemporane de închinare. Mențineți formele tradiționale de închinare cu conținutul lor biblic, formele cu adresare universală și acoperirea tuturor grupelor de vârstă, cinstirea tradiției, sensibilitatea culturală și standardele lor estetice înalte.
Acestea fiind spuse, de ce ar fi ispitită o biserică să adopte închinarea contemporană? După cum am văzut, motivul principal este cel pragmatic. Aceasta este calea de a ajunge la oameni, se spune. Familiaritatea culturală înseamnă că o persoană nu e în situația de a depăși o cultură necunoscută înainte de a putea auzi mesajul mântuirii prin Cristos. Cineva poate auzi evanghelia imediat, în termeni neamenințători și familiari, fără bariera ciudățeniei culturale.
Contraargumentul nostru: Tot ce are biserica de zis este nefamiliar și straniu, iar învățătura bisericii produce o cultură nefamiliară și străină. Acest lucru nu poate fi evitat fără compromiterea mesajului. Mesajul cu privire la păcat, mânie, ispășire, pocăință, credință și mântuire este o ciudățenie culturală. Viața creștină cu rugăciunea ei publică și privată, cu corectitudinea ei morală și cu iubirea semenului este neatractivă și chiar stranie pentru necredincioși. Ceea ce fac creștinii în închinare – cultura lor în privința cântării, a rugăciunii, a predicării – este cu totul deosebit de orice altceva din lumea aceasta și așa trebuie să fie. Trebuie să fie? Da.
Suntem convinși că atractivitatea unei închinări care aduce a divertisment – laudă care seamănă cu un concert rock, lideri care amintesc de moderatorii de emisiuni televizate – se va dovedi relativ de scurtă durată. Inevitabil, mijlocul sau mesajul vor fi compromise. Inevitabil, publicul se va sătura de un format care imită lumea și cu care, sincer, lumea se descurcă mai bine.
Ce va urma? Credem că va exista o trezire a dorinței pentru transcendent printre cei care s-au săturat de mofturi. Deja vedem o căutare crescândă după biserici care arată a biserici, după o atmosferă de reverență, după un sentiment pentru ceea ce e sfânt, după un mediu de studiu serios și de autoreflecție serioasă, după un loc favorabil practicării rugăciunii.
Chiar în termeni pragmatici, închinarea reformată istorică, condusă cu ordine și reverență, plină de Scriptură și rugăciune, se va dovedi mai convingătoare decât serviciile contemporane la modă. Bisericile noastre trebuie să fie gata să servească profunzimea și substanța distinctă a evangheliei noastre atunci când strălucirea dispare pentru mulțimile care au fost atrase spre noutățile aduse de Mișcarea de Închinare Contemporană.
Noi îndemnăm bisericile să nu se lase doborâte de presiunea adoptării formelor specifice mișcării contemporane de închinare. Mențineți formele tradiționale de închinare cu conținutul lor biblic, formele cu adresare universală și acoperirea tuturor grupelor de vârstă, cinstirea tradiției, sensibilitatea culturală și standardele lor estetice înalte.
Acestea fiind spuse, de ce ar fi ispitită o biserică să adopte închinarea contemporană? După cum am văzut, motivul principal este cel pragmatic. Aceasta este calea de a ajunge la oameni, se spune. Familiaritatea culturală înseamnă că o persoană nu e în situația de a depăși o cultură necunoscută înainte de a putea auzi mesajul mântuirii prin Cristos. Cineva poate auzi evanghelia imediat, în termeni neamenințători și familiari, fără bariera ciudățeniei culturale.
Contraargumentul nostru: Tot ce are biserica de zis este nefamiliar și straniu, iar învățătura bisericii produce o cultură nefamiliară și străină. Acest lucru nu poate fi evitat fără compromiterea mesajului. Mesajul cu privire la păcat, mânie, ispășire, pocăință, credință și mântuire este o ciudățenie culturală. Viața creștină cu rugăciunea ei publică și privată, cu corectitudinea ei morală și cu iubirea semenului este neatractivă și chiar stranie pentru necredincioși. Ceea ce fac creștinii în închinare – cultura lor în privința cântării, a rugăciunii, a predicării – este cu totul deosebit de orice altceva din lumea aceasta și așa trebuie să fie. Trebuie să fie? Da.
Suntem convinși că atractivitatea unei închinări care aduce a divertisment – laudă care seamănă cu un concert rock, lideri care amintesc de moderatorii de emisiuni televizate – se va dovedi relativ de scurtă durată. Inevitabil, mijlocul sau mesajul vor fi compromise. Inevitabil, publicul se va sătura de un format care imită lumea și cu care, sincer, lumea se descurcă mai bine.
Ce va urma? Credem că va exista o trezire a dorinței pentru transcendent printre cei care s-au săturat de mofturi. Deja vedem o căutare crescândă după biserici care arată a biserici, după o atmosferă de reverență, după un sentiment pentru ceea ce e sfânt, după un mediu de studiu serios și de autoreflecție serioasă, după un loc favorabil practicării rugăciunii.
Chiar în termeni pragmatici, închinarea reformată istorică, condusă cu ordine și reverență, plină de Scriptură și rugăciune, se va dovedi mai convingătoare decât serviciile contemporane la modă. Bisericile noastre trebuie să fie gata să servească profunzimea și substanța distinctă a evangheliei noastre atunci când strălucirea dispare pentru mulțimile care au fost atrase spre noutățile aduse de Mișcarea de Închinare Contemporană.
10. Diversiune
În final, recomandăm evitarea formelor asociate cu Mișcarea de Închinare Contemporană pentru că, în opinia noastră, aceasta a înțeles greșit problema fundamentală cu care se confruntă biserica.
Argumentul adus de această mișcare a fost că practicile istorice ale bisericii din cadrul serviciilor le sunt străine oamenilor moderni. Ele sunt o barieră în calea comunicării. Ele împiedică lucrările de evanghelizare și de creștere a credincioșilor pe care le are biserica. În consecință, pentru a fi relevanți azi, noi trebuie să renunțăm la vechile forme și să le utilizăm pe acelea care le sunt deja familiare oamenilor moderni prin intermediul culturii populare. Ori te adaptezi, ori dispari, insistă ei.
Tradiționaliștii au avut multe de spus despre forme. Ei au fost campionii formelor istorice, ai practicilor istorice din cadrul serviciilor și ai imnurilor și psalmilor cu tradiție istorică pentru că formele i-au preocupat pe cei care au vrut schimbarea. Formele au fost apărate pentru că formele au fost atacate.
Susținem că problema fundamentală cu care se confruntă biserica nu este o chestiune de formă. Biserica lâncezește azi nu pentru că slujește și se închină așa cum s-a procedat în ultimii 500 de ani sau în ultimii 2.000 de ani, ci din cauza pierderii încrederii în evanghelie și în persoana și lucrarea Duhului Sfânt.
În această privință, Mișcarea de Închinare Contemporană a constituit o imensă diversiune pentru biserică, în felul în care și-a concentrat energiile asupra schimbărilor cu caracter creativ, a adaptării culturale și a inovației liturgice. Au fost făcute investiții masive în timp, echipament, tehnologie, muzicieni și dramaturgi.
Cu ce rezultat? Cifrele publicate de sociologii care fac sondaje spun o poveste tristă. Frecventarea bisericii și numărul de membri continuă să scadă. Cunoștințele doctrinare și standardele morale ale credincioșilor evanghelici continuă să se deterioreze. Aceste tendințe s-au intensificat, la drept vorbind, în timp ce războiul spiritual era câștigat de Mișcarea de Închinare Contemporană.
George Barna, un adept al inovării și principalul realizator de sondaje al mișcării evanghelice, a devenit, după cum s-a exprimat în mod memorabil David Wells, „cronicarul propriului eșec”. Problema a fost existența formelor demodate, au spus ei. A urmat o revoluție liturgică, promițând o eficiență ridicată în lucrare. Rezultatele au arătat opusul: un mesaj diluat, superficial și pe termen lung, o închinare nesatisfăcătoare și o pierdere dramatică în privința numărului de membri, a frecventării, a cunoștințelor și a moralei. Mișcarea de Închinare Contemporană a fost o diversiunea dezastruoasă pentru biserică. Cât de diferit ar arăta lucrurile azi, dacă liderii dăruiți și nenumăratele biserici și-ar fi canalizat energiile lor în lucrările Cuvântului, ale sacramentelor și ale rugăciunii.
În final, recomandăm evitarea formelor asociate cu Mișcarea de Închinare Contemporană pentru că, în opinia noastră, aceasta a înțeles greșit problema fundamentală cu care se confruntă biserica.
Argumentul adus de această mișcare a fost că practicile istorice ale bisericii din cadrul serviciilor le sunt străine oamenilor moderni. Ele sunt o barieră în calea comunicării. Ele împiedică lucrările de evanghelizare și de creștere a credincioșilor pe care le are biserica. În consecință, pentru a fi relevanți azi, noi trebuie să renunțăm la vechile forme și să le utilizăm pe acelea care le sunt deja familiare oamenilor moderni prin intermediul culturii populare. Ori te adaptezi, ori dispari, insistă ei.
Tradiționaliștii au avut multe de spus despre forme. Ei au fost campionii formelor istorice, ai practicilor istorice din cadrul serviciilor și ai imnurilor și psalmilor cu tradiție istorică pentru că formele i-au preocupat pe cei care au vrut schimbarea. Formele au fost apărate pentru că formele au fost atacate.
Susținem că problema fundamentală cu care se confruntă biserica nu este o chestiune de formă. Biserica lâncezește azi nu pentru că slujește și se închină așa cum s-a procedat în ultimii 500 de ani sau în ultimii 2.000 de ani, ci din cauza pierderii încrederii în evanghelie și în persoana și lucrarea Duhului Sfânt.
În această privință, Mișcarea de Închinare Contemporană a constituit o imensă diversiune pentru biserică, în felul în care și-a concentrat energiile asupra schimbărilor cu caracter creativ, a adaptării culturale și a inovației liturgice. Au fost făcute investiții masive în timp, echipament, tehnologie, muzicieni și dramaturgi.
Cu ce rezultat? Cifrele publicate de sociologii care fac sondaje spun o poveste tristă. Frecventarea bisericii și numărul de membri continuă să scadă. Cunoștințele doctrinare și standardele morale ale credincioșilor evanghelici continuă să se deterioreze. Aceste tendințe s-au intensificat, la drept vorbind, în timp ce războiul spiritual era câștigat de Mișcarea de Închinare Contemporană.
George Barna, un adept al inovării și principalul realizator de sondaje al mișcării evanghelice, a devenit, după cum s-a exprimat în mod memorabil David Wells, „cronicarul propriului eșec”. Problema a fost existența formelor demodate, au spus ei. A urmat o revoluție liturgică, promițând o eficiență ridicată în lucrare. Rezultatele au arătat opusul: un mesaj diluat, superficial și pe termen lung, o închinare nesatisfăcătoare și o pierdere dramatică în privința numărului de membri, a frecventării, a cunoștințelor și a moralei. Mișcarea de Închinare Contemporană a fost o diversiunea dezastruoasă pentru biserică. Cât de diferit ar arăta lucrurile azi, dacă liderii dăruiți și nenumăratele biserici și-ar fi canalizat energiile lor în lucrările Cuvântului, ale sacramentelor și ale rugăciunii.
Închinarea Contemporană - 10 aspecte îngrijorătoare- fragment
Titlul complet este: „Contemporary Worship – Thinking about it’s implications” scrisă de Terry Johnson, pastor la biserica Prezbiteriană Reformată din Savannah, Georgia, Statele Unite.
sursa : https://www.psalmiicantati.ro/inchinarea-contemporana-10-aspecte-ingrijoratoare
..
