Urmînd interzicerea din Decalog, creștinii din primele două secole nu și-au faurit imagini. Dar în Imperiul de Răsărit, interdicția este ignorată începînd din secolul al III-lea, când o iconografie religioasă (figuri sau scene inspirate din Scriptură) îsi face apariția în cimitirele sau lăcașurile unde se adunau credincioșii. Această inovaţie urmează îndeaproape cultului moaștelor. În secolele IV si V imaginile se multiplica si cinstirea lor se accentueaza. Tot in aceste două secole se precizeaza critica și apărarea icoanelor.
Abia spre sfîrșitul secolului al VI – lea și în cursul secolului al VII – lea imaginile devin obiect de devoțiune și cult, în biserici precum si în locuințe. Lumea se ruga, se proșterna in fața icoanelor; oamenii le sărutau, le purtau in procesiuni.
Cultul imaginilor a fost interzis oficial de împaratul Constantin al V – lea, in 726, si anatemizat de Sinodul iconoclast de la Constantinopol, in 754, principalul argument teologic fiind idolatria implicata in glorificarea icoanelor.
In perioada cat imaginile din biserici infatisand sfinti, pe fecioara Maria etc. a fost interzise sigurul simbol crestin acceptat in interiorul lacasurilor de cult a fost crucea.
Al doilea Sinod iconoclast, cel din 815, a respins cultul imaginilor in numele christologiei. Căci este, spuneau iconoclaștii, imposibil sa zugrăvesti chipul lui Hristos făra a subintelege si faptul ca reprezinta si natura sa divina (ceea ce este o blasfemie) sau fară sa separi cele doua naturi inseparabile ale lui Hristos (ceea ce ar fi o erezie).
Cultul icoanelor a fost totuși din nou legalizat de către Conciliul de la Niceea din anul 787 convocat în acest scop de împărateasa Irina Ateniana , o ferventă iconofilă .
Imparatul Leon al V-lea însă a reintrodus interzicerea icoanelor prin conciliul de la Constantinopol din anul 815 . Icoanele au continuat să fie interzise până în anul 843 cînd la tron a ajuns o altă împărăteasa Teodora o cunoscută iconofilă care după moartea soțului ei a restabilit definitiv legalizarea cultului icoanelor etc.
Dezbaterile privind cultul icoanelor nu s-a încheiat însă acum. În secolul al XVI-lea, Reforma Protestantă a readus ideea de iconoclasm, atunci multe opere de artă din bisericile romano-catolice medievale au fost distruse. Invocându-se iar Decalogul lui Moise care interzicea idolatria şi reprezentarea omenească lui Dumnezeu sub formă de statui sau imagini.
În acest context se vor înregistra o serie de acţiuni iconoclaste în Europa de Vest: Zürich (1523), Copenhaga (1530), Münster (1534), Geneva (1535), Augsburg (1537), Scoţia (1559), Rouen (1560), Saintes şi La Rochelle (1562). Mai apoi, în vara anului 1566, mişcarea iconoclastă a cuprins Olanda, Belgia şi părţi importante din nordul Franţei, marcând începutul unei adevărate revoluţii împotriva Spaniei şi a Bisericii Catolice.
.
